Regăsire...

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009 dHr., în ziua de pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâlnesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii credinţei noastre creştine ortodoxe.

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurnalistul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să particip la Adunarea Generală a Asociaţiei "Rost", comunitate întru comuniune de mireni, monahi şi preoţi creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucrare în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omului în Univers, într-o lume populată de oameni care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existenţei, preferând otrava dulceagă şi plină de primejdii a întunericului.

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stângaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Nimic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos.

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare surpriză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în auditoriu cu acele "pietre" - cuvintele în haină oficială - care transformă astfel de întâlniri în "şedinţe de partid". Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cuprins de o mare emoţie când l-am auzit pe Claudiu că le propune membrilor adunării ca din conducerea executivă a Asociaţiei "Rost" să fac şi eu parte. Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul "mi-ai făcut o mare surpiză", "sunt onorat" etc.

În discuţiile de după încheierea lucrărilor Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu durere cât de grea este crucea de preot. Când un om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic, îţi zice "părinte", toată goliciunea propriilor păcatelor ţi se arată în faţa ochilor sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, între cei patru pereţi aducători de disperare, dar şi de mântuire ai unei celule de închisoare comunistă? Nu! Doar haina preoţească, semn al harului - har pe care îl port nu datorită vreunei virtuţi personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi determină pe oameni să-mi zică "părinte". Eu - acel "EU" care-mi este sufletul aflat mereu în căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat "părinte"! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei neamului nostru, atunci când mi-a zis "părinte", mi-a fost ca o caldă mustrare părintească...

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducătorul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui Calciu, îţi spune că este impresionat de cum aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ţi efemere, ţi se face ruşine şi obrajii prind a avea culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la gândul plin de dojană că lauda primită este cel puţin nemeritată. Eu - acel "EU" care scrijeleşte în ţărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrăţişare primită de la un frate mai mare la ceas de apus de soare, atunci când fratele mai mic începe a se teme de duhurile nopţii.

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii mei întru Hristos aflaţi mereu pe drumul mărturisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieţii în Hristos...