Cu Crăciunul, prin spital...

Am mers prin marea de suferinţă a spitalului. L-am purtat pe Hristos, Lumina gonind întunericul, Speranţa risipind deznădejdea printre cei bolnavi şi cei care îi poartă în grijă. Am păşit prin spital "cu Icoana", "cu Crăciunul". Acum o noapte m-am trezit pe la trei dimineaţa. M-au trezit două gânduri: gândul că zece etaje de spital, sute de saloane, sute de bolnavi şi de cadre medicale mă aşteaptă "cu Crăciunul"; gândul că undeva, într-un sicriu, zace trupul Anei, fata de 23 de ani la căpătâiul căreia m-am rugat vreme de mai mult de o săptămână, încercând eu, biet şi nevrednic slujitor, să  rup legătura dreptăţii lui Dumnezeu, să implor ca Ana să rămână cu noi. Dumnezeu a hotărât altfel, în mila şi dreptatea Lui de neînţeles pentru noi, cei din întuneric.

Gândurile sunt gânduri. Se nasc din spaimele, din speranţele, din credinţa, din necredinţa noastră. Cum se nasc, aşa trăiesc, aşa şi pier. Dimineaţa am purces cu mari emoţii "cu Crăciunul", prin spital. M-am agăţat de Icoana Naşterii Mântuitorului cu toată puterea sufletului meu. Îmi era teamă. De mine, de neputinţele mele, de întrebările lor, întrebările celor bolnavi. Am urcat cu liftul până la etajul 10. Am hotărât să încep a colinda de la copiii din secţia de pediatrie-oncologie. 

Am lăcrimat. Copii şi mame au sărutat Icoana Naşterii. Mamele cer mila lui Dumnezeu. Nu-şi doresc bogăţie. Doar sănătate şi un an, doi, trei în plus la şirul aproape sfârşit al vieţii copiilor lor. Am privit la aceşti copii gândind că moartea rupe bucăţi din trupul lor, din sufletul lor. Le-am promis că le voi dărui un televizor. Jucăriile pe care le-am lăsat la bradul de Crăciun îmi par puţine, un gest inutil. De fapt, nimic nu poate fi pus în locul sănătăţii. Simt cât sunt de neputincios. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Am colindat o zi întreagă prin spital. Suferinţă, milă, dreptate, speranţă. Bolnavi, cadre medicale, durere, credinţă, necredinţă. După câteva ore, poate peste şase ore, am ajuns ostenit la capela spitalului. Purtam în suflet picături din sufletele celor care sărutaseră Icoana Naşterii Mântuitorului. Sufletul meu, amestec de lacrimi şi speranţă, devenise marea sufletelor celor care aşteaptă mila şi dreptatea lui Dumnezeu pe un pat de spital. Fraţii mei, surorile mele, bolnavii din spital, suflete strigând numele lui Dumnezeu. Iubire...

Undeva, dincolo de zidurile spitalului, cei care se cred sănătoşi fac şi desfac guverne, rostesc discursuri şi predici, se joacă de'a viaţa, uitând de Dumnezeu. Hristos se naşte lăcrimând. O lacrimă a milei. Hristos se naşte, zâmbind. Un zâmbet al speranţei. Omenirea colindă prin întuneric. Undeva, o stea a răsărit. Undeva, se naşte Mântuitorul, mântuirea noastră. Undeva, în sufletul nostru... Lumină din Lumină... Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat... Hristos se naşte! 

Amintiri despre Decembrie...

Aştern aceste cuvinte ca nişte lacrimi ce-mi picură din suflet peste mormintele ştiute şi neştiute ale celor morţi într-o zi de decembrie. Hristos se năştea pe pământul României, iar Irozii ascunşi în întunericul răutăţii neîmpăcate au poruncit să fie ucişi cei ce cu suflete de copil ieşiseră pe străzi în căutarea Mântuitorului şi a mântuirii.

Au plecat la colindat. Era vremea unui colind ciudat, colindul sângelui. Curaţi cu gândul şi cu inima, şi-au strigat către cer dorul după libertate. Au plecat la Dumnezeu, purtaţi de îngeri. Să-I colinde lui Hristos. Să-I plângă lui Hristos. Taţi şi mame, fii şi fiice, copii, tineri şi bătrâni, colindătorii neamului nostru la porţile Raiului. Milă primind de la Mântuitor şi milă dăruind ei, morţii unei zile de decembrie, milă pentru noi, supravieţuitorii.

Colindul celor morţi. Au chipuri senine. Sângele lor încă străluceşte în rănile de glonţ, însă pacea a risipit durerea. Morţii noştri din Decembrie ne colindă şi ne cer nu galbeni, ci doar un gând jertfit pentru o clipă amintirii lor. Ceata morţilor noştri este numeroasă. Oameni tineri, oameni în putere, oameni bătrâni plutesc pe sângele lor amestecat cu ninsoarea şi ne cântă cântare sfântă. Ei au murit cu trupul pentru a rămâne vii cu duhul. Noi am trăit cu trupul şi murim cu duhul...

Morţii noştri nu ne cer răzbunare, morţii noştri nu ne cer judecăţi şi sentinţe, morţii noştri nu ne cer nici măcar întristare. Morţii noştri ne cântă că în Decembrie S-a născut Dumnezeu pe acest pământ. Zâmbesc şi ne cântă, duhuri răstignite la ceas de iarnă sub umbră de speranţă renăscută. Zâmbetul lor ne este pedeapsă mai mare decât o mustrare, cântarea lor ne este vaiet mai cumplit decât oricare bocet din lume. Ne privesc cu blândeţe şi ne iartă. 

Din ceata de colindători se desprinde un duh. Era tânăr, era elev şi plecase de acasă, atunci, în Decembrie, spre Bucureşti. Auzise la televizor că este nevoie de el la Televiziune. A plecat, a luptat cu mâinile goale şi la ceas de istorie a văzut îngerii coborând să-l ducă la colindat, la Dumnezeu-Împărat. O mamă a rămas pe pământ să-i plângă amintirea, să-i plângă nunta nenuntită, să-i plângă copiii nenăscuţi, casa nezidită, copacul nesădit...

Duhul îşi sfârşeşte colindul şi ceata de colindători, morţii noştri din Decembrie, îşi cântă dorul. Le este dor de gândurile noastre ridicate către ei, le este dor de lumânarea aprinsă întru amintirea lor, le este dor de fapta bună aşezată întru pomenirea lor. Colindul celor morţi se ridică senin, din întunericul uitării noastre, către noi, cei vinovaţi de moartea sufletului şi viaţa în zadar a trupului.

Cei ce au fost, să-i pomenim, cei ce suntem, să mărturisim, cei ce vor fi, să ierte...

La Naşterea lui Hristos, ei, morţii noştri osândiţi la uitare, au venit la colindat:

„Steaua prinde să lucească / peste ieslea-mpărătească / şi din nou trei magi / varsă din desagi / aur şi tămâie. / Îngerii de sus / magilor le-au pus / cerul sub câlcâie. / Lumea-n cântec se deşteaptă, / pe Mesia Îl aşteaptă. / Zâmbete cereşti / intră pe fereşti, / vin în orice casă / şi în orice gând / arde tremurând / câte-o stea sfioasă. / Numai temniţa posacă / a-mpietrit sub promoroacă. / Stăm în beznă grea, / pentru noi nu-i stea, / cerul nu se-aprinde. / Îngerii grăbiţi, / pentru osândiţi, / nu aduc colinde. / O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi şi păcate. / Vin să-nchizi uşor / Rănile ce dor, / visul ni-l descuie. / Noi Te-om aştepta / Căci pe crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie“. (STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ, de Radu Gyr)

Ceva pute în România...

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii s-au încheiat. Aseară, la ora 21.00, Mircea Geoană era proclamat câştigător de exit-poll! Dimineaţa asta, la ora 08.00, BEC anunţa că Traian Băsescu este câştigător. Ceva pute în România... Mie îmi este indiferent cine câştigă. Cu riscul de a provoca oripilarea acelor cetăţeni care sunt "convinşi" că l-au găsit pe "salvatorul" ţării, mărturisesc că nu m-am prezentat să votez. Şi sunt convins că am dat dovadă de un înalt spirit civic atunci când am boicotat acest scrutin! Calitatea mea de creştin ortodox mă obligă să refuz participarea la un scrutin în care sunt silit să aleg între două rele, răul mai mic. Un creştin nu alege între doi draci, un drac mai mic, ci fuge din calea dracilor şi merge la rugăciune!

Lupta pentru funcţia de Preşedinte al Republicii a fost o luptă între două grupuri mafiote. Geoană-Antonescu sunt vârful de lance pentru interesele lui Patriciu, Voiculescu şi al baronilor mai mari sau mai mici din PSD şi PNL. Traian Băsescu este "El Lider Maximo" al grupului de moguli în devenire din PDL (de genul Videanu, Berceanu etc.), susţinut făţiş de trustul de presă (Gazeta de Sud, Gazeta de Olt, Curierul Naţional, B1TV) al mogulilor fraţii Păunescu (implicaţi în multe scandaluri şi subiect de dosare penale), de canale media cumpărate cu redacţie cu tot (HOTNEWS.COM, ZIARE.COM, EVENIMENTUL ZILEI) şi ceva mai discret de Cocoş sau (eventual) de Popoviciu.

Unii moguli, aşa cum este Vântu (REALITATEA.NET, COTIDIANUL, ACADEMIA CAŢAVENCU), au jucat la mai multe "capete", încercând să-şi asigure uşi deschise, indiferent cine va fi învingătorul.

În acest moment mă tem! Mă tem nu pentru că democraţia românească a intrat în comă de gradul IV. Ştiam asta. Sunt semne de mai multă vreme că democraţia este pe moarte. În acest moment mă tem de colaps, de dezintegrarea naţiunii noastre datorită luptei între grupurile de interese reprezentate de Băsescu şi de Geoană.

Băsescu s-a obişnuit să fie discreţionar, să fie intangibil, să fie Stăpânul. Şi-a promovat acoliţii, şi-a impus partidul la guvernare, şi-a "făcut" fata europarlamentar, a fost aproape identic în anumite manifestări cu dictatorul Ceauşescu. Băsescu se teme că pierzând puterea, va fi rechemat la Parchet, în dosarele penale în care este implicat sau în dosarele penale care vor fi făcute de noua putere cu el şi acoliţii săi în calitate de învinuiţi. Băsescu mai ştie că mogulii care l-au susţinut îl vor părăsi imediat, dacă pierde puterea, şi tot aşa mulţi dintre acoliţi. Aceştia vor vorbi, vor face dezvăluiri, constrânşi, şantajaţi, mituiţi de noua putere!

Geoană are o notă de plată foarte încărcată. S-au investit bani grei în el. Dacă nu câştigă alegerile, este un om politic mort! Dispare! Va fi obligat să negocieze formarea guvernului cu Băsescu, asta dacă nu cumva PNL, la ordinul lui Patriciu, va face vreo ofertă mai generoasă. Se va confrunta cu reproşurile violente ale finanţatorilor, iar în PSD îşi va pierde orice putere.

Invingatorul acestor alegeri trebuie să ţină cont că jumătate din cei care au venit la vot NU-L VOR PREŞEDINTE, că românii sunt DEZBINAŢI, că românii SE URĂSC ÎNTRE EI!

Cred însă că învingătorul va rânji bucuros şi va trece la împărţirea prăzii. Românii, România? Nu ne interesează...

Regăsire...

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009 dHr., în ziua de pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâlnesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii credinţei noastre creştine ortodoxe.

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurnalistul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să particip la Adunarea Generală a Asociaţiei "Rost", comunitate întru comuniune de mireni, monahi şi preoţi creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucrare în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omului în Univers, într-o lume populată de oameni care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existenţei, preferând otrava dulceagă şi plină de primejdii a întunericului.

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stângaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Nimic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos.

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare surpriză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în auditoriu cu acele "pietre" - cuvintele în haină oficială - care transformă astfel de întâlniri în "şedinţe de partid". Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cuprins de o mare emoţie când l-am auzit pe Claudiu că le propune membrilor adunării ca din conducerea executivă a Asociaţiei "Rost" să fac şi eu parte. Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul "mi-ai făcut o mare surpiză", "sunt onorat" etc.

În discuţiile de după încheierea lucrărilor Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu durere cât de grea este crucea de preot. Când un om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic, îţi zice "părinte", toată goliciunea propriilor păcatelor ţi se arată în faţa ochilor sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, între cei patru pereţi aducători de disperare, dar şi de mântuire ai unei celule de închisoare comunistă? Nu! Doar haina preoţească, semn al harului - har pe care îl port nu datorită vreunei virtuţi personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi determină pe oameni să-mi zică "părinte". Eu - acel "EU" care-mi este sufletul aflat mereu în căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat "părinte"! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei neamului nostru, atunci când mi-a zis "părinte", mi-a fost ca o caldă mustrare părintească...

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducătorul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui Calciu, îţi spune că este impresionat de cum aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ţi efemere, ţi se face ruşine şi obrajii prind a avea culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la gândul plin de dojană că lauda primită este cel puţin nemeritată. Eu - acel "EU" care scrijeleşte în ţărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrăţişare primită de la un frate mai mare la ceas de apus de soare, atunci când fratele mai mic începe a se teme de duhurile nopţii.

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii mei întru Hristos aflaţi mereu pe drumul mărturisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieţii în Hristos...