Gânduri...

Măreţia Universului fizic, mulţimea infinită a galaxiilor, comorile neştiute ascunse în sclipirea stelelor m-au fascinat din copilărie. Când merg la munte, am obiceiul să mă întind în iarbă şi să privesc cerul înstelat al nopţii de vară. Întotdeauna am avut senzaţia că mă scufund într-o mare de stele, că mă desprind de pământ şi călătoresc printre stele ca prin apele unui ocean nesfârşit. În clipele mele de extaz provocat de grandioasa privelişte a cerului înstelat, simt parcă trupul galaxiei noastre, imensa creatură care binevoieşte, prin mila lui Dumnezeu, să găzduiască mica noastră lume, o creatură care cuprinde în trupul ei aproape 200 de miliarde de stele. Iubesc mult acest Univers pe care Dumnezeu l-a zidit prin cuvântul său... "Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină." (Facerea 1,3)

De câteva zile însă, am început să înţeleg că Universul rămâne, totuşi, doar o mică minune, dacă îl aşezăm lângă o Taină minunată pe care o putem atinge, o putem gusta mereu şi mereu, cu simpla condiţie de a rămâne Fii ai Luminii. Universul acesta minunat şi grandios îmi pare doar o picătură de ploaie pierdută într-un imens ocean, atunci când port în mână, ca smerit diacon, părticica Trupului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostind rugăciunile, înainte de a gusta din infinit şi veşnicie, privesc bucăţica de prescure aşezată în palmele mele de humă şi care acum este în chip real, prezent şi transcendent, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi-mi zic, cuprins deopotrivă de o nemaiîntâlnită teamă şi de o nemărginită iubire: "Acum, în mâinile mele de lut, păcătoase prin fire şi neascultătoare de Dumnezeu prin purtare, stă mic, precum un prunc, Dumnezeu Fiul. Acum, în mâinile mele învăţate să petreacă în dulceaţa sclaviei păcatului şi nepricepute în a mulţumi Creatorului pentru mila şi iubirea prin care mi-a dăruit viaţă şi mă ţine în viaţă, stă Cuvântul prin care toate s-au făcut şi în care sunt cuprinse toate cât au fost, toate câte sunt şi toate câte vor fi." Gustând Trupul, simt că devin părtaş al tuturor minunilor lumii şi că privesc, preţ de o clipă, la cerurile nevăzute ale Dumnezeirii, acolo unde doar îngerii Luminii pot călători fără să le fie teamă. Apoi, sorbind în numele Sfintei Treimi din Cinstitul şi Preasfântul Sânge al lui Hristos, mă las cuprins de apele veşniciei care coboară din cerul dumnezeiesc şi curăţă trupul meu trecător, îmbrăcându-mă, pentru o altă minunată clipă, într-o lumină ce adună în ea şi depăşeşte cu infinită intensitate lumina tuturor galaxiilor Universului de lut...

Omul călătoreşte chinuit spre stele, slujindu-se de trup. În zbaterea sa de a cuceri alte lumi, omul speră să obţină de la materie putere asupra Universului. Omul îşi ridică trupul spre cerul înstelat şi speră că printre stele va afla veşnicia.

Omul uită că Universul a fost cucerit, recucerit acum 2000 de ani şi că ne este dăruit, Liturghie de Liturghie, spre gustare şi cunoaştere prin Însuşi Cuvântul prin care toate s-au făcut. Orbiţi de lumina stelelor de lut, nu vedem că dincolo de galaxii, stă Dumnezeu care ne îngăduie să-l cuprindem în bucăţica de Trup şi picătura de Sânge a Sfintei Euharistii şi care astfel, ne dăruieşte stăpânire asupra întregii lumi.

Aşa am înţeles eu, un simplu diacon, de câteva zile, că oricât de departe vom călători printre stele, nu vom reuşi vreodată să ajungem la marginile Universului şi dincolo de acestea, cum ni se îngăduie când împreună călătorim cu Dumnezeu la fiecare Sfântă Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Cuvântului cel întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...

Nea Vergică, lăptaru'

În dimineaţa asta am băut o cafea cu nea Vergică, lăptarul nostru care ne aprovizionează de trei ori pe săptămână cu lapte proaspăt, ţărănesc şi fără "E"-uri. Prilejul mi-a fost oferit de un bec. Becul de pe holul de la intrarea în apartament care şi-a încheiat existenţa într-o ultimă explozie de lumină, arzându-mi şi o siguranţă, chiar în clipa în care nea Vergică îmi bătea la uşă, vestindu-şi sosirea. I-am deschis, am luat bidonul de lapte, ex - "Pepsi-Cola la 2,5 L, acum la preţ de doi litri!" şi l-am invitat să intre. M-am surprins întrebându-l pe nea Vergică dacă se pricepe la schimbat siguranţe de tablou electric. "Mă pricep, cum să nu!" "Păi, mă ajutaţi şi pe mine să schimb o siguranţă, că mi se arsă!" "Vă schimb!", îmi zice nea Vergică, ajustând realitatea şi reamintindu-mi involuntar postura de solicitant neputincios. Aduc repede un scaun şi îl asist pe nea Vergică. O siguranţă face o scânteie şi eu tresar speriat. "Aveţi grijă, vă rog, că face scântei!", îi zic cu jumătate de glas lui nea Vergică. "Păi, să facă, d'aia e siguranţă, să facă scântei", îmi răspunde parcă amuzat, nea Vergică. "Aveţi pregătire în chestii din astea, electrice, de vă pricepeţi?" "Am fost electrician. Mă descurc", îmi risipeşte nea Vergică zâmbind neliniştea.

Operaţiunea "Siguranţa" s-a desfăşurat sub coordonarea lui nea Vergică, cu mine pe post de ucenic. Am căutat disperat prin debara după nişte liţă, "da' să fie mai groasă, că altfel nu ţine", cum mi-a cerut molcom nea Vergică şi am privit aproape fascinat la uşurinţa cu care lăptarul nostru a readus curentul electric în apartament. O fascinaţie de "atehnic", vorba lu' taică-meu, săracul, care era aproape oripilat de lipsa de aptitudini tehnico-practice de care dădeam dovadă, eu, fiul unui fost ofiţer de transmisiuni şi subinginer la fabrica de avioane.

Când nea Vergică a terminat de reparat siguranţa, am avut revelaţia egoismului meu. Acest om îmi aduce lapte, de trei ori pe săptămână, de aproape un an şi jumătate. Niciodată nu l-am invitat în casă. Mereu l-am ţintu la uşă, să aştepte să-i dau banii pe lapte. Acum, la greu, i-am cerut să mă ajute. Putea să mă refuze, dar nu a făcut aşa. Dimpotrivă, mi-a oferit ajutorul. L-am întrebat pe nea Vergică dacă bea o cafea. A fost de acord să-mi dăruiască încă treizeci de minute din viaţa lui.

Încercând cu stângăcie să-i răsplătesc bunăvoinţa, i-am oferit un exemplar din cartea mea de editoriale şi astfel i-am aflat numele: "Vergică". Povestea lui nea Vergică este simplă şi în acelaşi timp, minunată, ca orice poveste în care îl descoperim ca erou principal pe ţăranul român supravieţuitor. Lăptarul nostru locuieşte într-o comună din apropierea oraşului. "Mă judec cu ăia de la primărie de câţiva ani, că au dat pământul meu la alţii şi mie mi-au zis că nu mai au pământ să-mi dea. Era pământul de la tata. Am acte pe el din 1945, când i-au dat pământ lu' tata pentru că a fost pe front, rănit şi în prizonierat. S-o face dreptate până la urmă!", îmi destăinuie nea Vergică din necazurile vieţii lui, fără tristeţe şi fără obidă, cu glas egal, parcă spunându-mi o poveste cu zâne, zmei şi feţi-frumoşi. "Copii ai, nea Vergică?" "Am, cum să nu am? Două fete şi trei nepoţi de la ele. Una din fete stă chiar prin cartierul matale, pe la blocul 101, e frizeriţă şi alta stă în satul vecin de mine, e poştăriţă. Trecu bărbatu-său pe la mine azi-dimineaţă, că-mi adusă un braţ de praz. Fete muncitoare, aranjate la casa lor, cu copii şi familie!"

Nea Vergică îmi povesteşte despre viaţa satului, despre necazurile şi bucuriile ţăranilor. Înţeleg din poveste că elita comunei lui nea Vergică e ca peste tot în România. Politicienii locali, popa din comună, micii afacerişti îşi văd egoist de bogăţia lor, prea puţin interesaţi de binele semenilor. Nea Vergică suferă din cauza acestui egoism. Se judecă pentru pământul asupra căruia are drepturi evidente, anii trec, dreptatea nu se face. Totuşi, nu observ în glasul lui vreo supărare sau vreo speranţă. Doar un fel de aşteptare filosofică. Sunt înduioşat de această expresie vie a eminescianului îndemn "Nu spera şi nu ai teamă!". Nea Vergică soarbe din cafea cu poftă, dar şi cu grabă. "Am lăsat plasa cu bidoanele de lapte afară, la intrarea în bloc, că nu ştiam că stau la matale aşa de mult. Mai am câţiva oameni la care trebuie să duc lapte. Cred că o să plec. Sărut mâna pentru cafea!", se scuză nea Vergică şi îmi cere voie din priviri să se ridice şi să plece. "Eu îţi mulţumesc, nea Vergică. Îmi aduseşi lumină!" L-am condus până la uşă fără să am curajul să-i mărturisesc că îmi adusese cu adevărat, lumină în suflet.

Nea Vergică este de fapt, românul care se încăpăţânează să supravieţuiască. Lupta lui nu este eroică, lupta lui este calmă. Zbaterii mai-marilor zilei, acestei goane imorale după îmbogăţire prin furt şi ipocrizie, îi răspunde cu liniştea aşteptării. Românul ştie că are de partea lui veşnicia şi că în veşnicie, va fi învingător. Aşa m-a învăţat nea Vergică, lăptarul...