Regăsire...

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009 dHr., în ziua de pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâlnesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii credinţei noastre creştine ortodoxe.

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurnalistul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să particip la Adunarea Generală a Asociaţiei "Rost", comunitate întru comuniune de mireni, monahi şi preoţi creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucrare în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omului în Univers, într-o lume populată de oameni care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existenţei, preferând otrava dulceagă şi plină de primejdii a întunericului.

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stângaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Nimic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos.

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare surpriză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în auditoriu cu acele "pietre" - cuvintele în haină oficială - care transformă astfel de întâlniri în "şedinţe de partid". Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cuprins de o mare emoţie când l-am auzit pe Claudiu că le propune membrilor adunării ca din conducerea executivă a Asociaţiei "Rost" să fac şi eu parte. Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul "mi-ai făcut o mare surpiză", "sunt onorat" etc.

În discuţiile de după încheierea lucrărilor Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu durere cât de grea este crucea de preot. Când un om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic, îţi zice "părinte", toată goliciunea propriilor păcatelor ţi se arată în faţa ochilor sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, între cei patru pereţi aducători de disperare, dar şi de mântuire ai unei celule de închisoare comunistă? Nu! Doar haina preoţească, semn al harului - har pe care îl port nu datorită vreunei virtuţi personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi determină pe oameni să-mi zică "părinte". Eu - acel "EU" care-mi este sufletul aflat mereu în căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat "părinte"! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei neamului nostru, atunci când mi-a zis "părinte", mi-a fost ca o caldă mustrare părintească...

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducătorul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui Calciu, îţi spune că este impresionat de cum aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ţi efemere, ţi se face ruşine şi obrajii prind a avea culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la gândul plin de dojană că lauda primită este cel puţin nemeritată. Eu - acel "EU" care scrijeleşte în ţărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrăţişare primită de la un frate mai mare la ceas de apus de soare, atunci când fratele mai mic începe a se teme de duhurile nopţii.

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii mei întru Hristos aflaţi mereu pe drumul mărturisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieţii în Hristos...

O zi onomastică

Gabriela este o fetiţă care abia a împlinit şapte ani. Are nişte ochi mari, frumoşi, inocenţi şi curaţi, aşa cum sunt ochii oricărui copil din lumea asta. Ne-a povestit şoptit că merge la şcoală şi că este deja în clasa a doua. Duminică a fost ziua numelui ei. Poartă numele Arhanghelului Gavriil. A primit un tort cu multă frişcă, prăjituri, sucuri şi cadouri. Au fost alături de Gabriela copiii care o însoţesc în călătoria vieţii ei. A fost o zi frumoasă. Copiii s-au bucurat de dulciuri, de jucării, au cântat „La Mulţi Ani!” pentru Gabriela, iar noi, cei mari, părinţi, asistente medicale, medici şi slujitori ai Bisericii am uitat pentru câteva ore de suferinţă, de răutate şi de întuneric. Am uitat că ne aflăm în Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova.

Conform rapoartelor Centrului Naţional de Calcul şi Statistică Sanitară, la începutul acestui an existau 10.000 de cazuri de copii bolnavi de cancer internaţi în instituţii de specialitate din România. În cursul anului 2008, au fost trataţi împotriva bolii doar 1.100 dintre copiii diagnosticaţi ca având cancer. Nu există o evaluarea exactă a numărului copiilor care suferă de cancer şi care au nevoie de tratament. În majoritatea ţărilor europene, serviciile medicale oferite copiilor care suferă de cancer vizează şi aspectele legate de calitatea vieţii, situaţia familială şi efectele în plan social generate de boală în cadrul familiilor. Ţara noastră nu deţine un astfel de sistem integrat. Înfiorător este însă faptul că, dacă spitalele din România ar fi dotate cu aparatură de specialitate şi ar avea alocate fondurile necesare pentru achiziţionarea medicamentaţiei specifice tratării cancerului la copii, şansele de vindecare ale micuţilor bolnavi de cancer ar fi de aproximativ 90% din totalul cazurilor. Rata de supravieţuire actuală a copiilor bolnavi de cancer din România este de sub 50% din cazuri, faţă de peste 80%, cât se înregistrează în ţările dezvoltate ale Europei.

Când am sosit în Secţia de Oncopediatrie, Gabriela era un pic supărată. O durea burtica. O durea destul de rău. M-a cutremurat puterea cu care acest copil înfrunta durerea. Plângea discret, cu lacrimi tăcute. Nu se smiorcăia, nu ţipa. Nu striga după bunica. O asistentă a luat-o în braţe şi a mers cu ea în sala de tratament. După vreun sfert de oră Gabriela s-a întors în camera de joacă, zâmbind trist şi timid. Căpuşorul îi era descoperit, lăsase în salon, la bunica, fesul. Un fes care purta sigla unui partid cu candidat la alegerile prezidenţiale. Atunci am observat că părul îi căzuse. Fetiţa aproape chelise. Unul din efectele cancerului.

Secţiile de oncopediatrie din spitalele româneşti sunt în criză de peste 30 de ani. Colapsul economic al societăţii socialiste din anii ’80 a provocat degradarea accelerată a condiţiilor de tratament şi asistare a copiilor bolnavi de cancer. Haosul politic şi jaful economic de după Decembrie 1989 au agravat situaţia. Utilizarea unor fonduri primite de la Uniunea Europeană, oricum insuficiente pentru rezolvarea problemei, şi presiunile venite din partea unor foruri internaţionale au determinat autorităţile statului să îmbunătăţească într-o anumită măsură dotarea secţiilor de oncopediatrie. Resursele alocate sunt însă insignifiante în raport cu gravitatea situaţiei, iar destructurarea la care este supus sistemul sanitar din România, prin aşa-zisa „reformă europeană”, corupţia şi proasta administrare a spitalelor nu ajută la creşterea speranţei de viaţă a acestor copii. Dimpotrivă, îi condamnă la o moarte lentă şi îngrozitoare. La toate acestea se adaugă sărăcia în care se zbate o mare parte a populaţiei ţării, îndeosebi în mediul rural şi în cartierele muncitoreşti de la periferia oraşelor, descompunerea vieţii de familie din zonele afectate de sărăcie şi dezinteresul total manifestat faţă de sănătatea trupească a poporului de cei care au condus România în ultimii douăzeci de ani.

Ne-am despărţit de Gabriela şi de copiii din Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Judeţean cu promisiunea că ne vom revedea în curând. Când am ajuns acasă, seara, am aflat de la buletinele de ştiri că în ziua în care Gabriela, fetiţa cu nume de arhanghel, şi-a sărbătorit onomastica, zeci de mii de oameni au fost aduşi în pieţele unor mari oraşe ale ţării pentru a-i aplauda şi ovaţiona pe candidaţii la funcţia de preşedinte al republicii. Analiştii estimau că numai într-o singură zi de campanie, în dorinţa de a lăsa falsa impresie că sunt susţinuţi de popor, candidaţii partidelor au cheltuit sute de mii de euro. Undeva, într-un salon de spital, Gabriela a adormit fericită. A fost ziua ei şi i s-a cântat „La Mulţi Ani!”. Noaptea i-a fost senină. Ziua de mâine rămâne însă un semn de întrebare. Răspunsul îl are doar Dumnezeu...