CÂNTAREA ROMÂNIEI - articol publicat de Vintilă Horia în Revista Gândirea, Anul XXI, Nr.8, Octombrie 1942 (fragment): 
Scriere dedicată de autor, "unchiului Alexandru, căzut la Turtucaia pentru împlinirea celei mai mari Românii." 
CÂNTUL ÎNTÂI 
În faţa veacurilor tale mă închin, sfântă ţară Românie. Sfântă ţară Românie, în faţa mileniilor tale înclin, ca pe un steag sfâşiat de bătăliile vieţii, sufletul meu. Şi îţi implor fruntea munţilor tăi, ochii apelor tale, trupul câmpurilor şi al colinelor tale: dă rod frunţii mele şi mâinii acesteea care se apleacă spre cunoaşterea ta, ca spre o limpede apă de seară. Eu n ' am alt zeu, ca poetul de demult; eu t e am pe tine, sfântă ţară Românie şi cred în tine mai mult decât Iuliu Cezar în zeul Marte, mai imult decât Dante în imaginea Beatricei, mai mult decât lînţeleptul în noaptea adâncă şi grea de înţelesuri din ochii bufniţei. Apleacă-te peste zăpada hârtiei şi îndreaptă prin ea paşii subţiri ai condeiului. Mângâie-mi fruntea când, obosită, va voi să-şi întoarcă faţa spre stele: căci aici mi-e dragostea şi credinţa, în pământul tău încins de Mare, de Bug şi de Tisa, iar cerul de de-asupra mi-e numai vis, numai îndemn versurilor şi ispitelor fără sfârşit. (...)
Într'o dimineaţă de vară, întins peste umbra unui stejar, am auzit pasările rostindu-ţi din pliscuri numele fermecat. Şi într'o iarnă, rătăcit pe pământuri străine, sub ceruri întunecate şi triste că n'au fost menite să oglindească cristalul apelor tale, am auzit un cântec de pasăre ciripindu-ţi numele, Românie. Un cântec de pasăre îngheţată şi desnădăjduită de porunca destinului care o ţinea departe de ramurile copacilor româneşti şi de grăunţele ţarinei tale, p r e a curată patrie a bunilor, a vitejilor şi a înţelepţilor. Şi o icoană de sfânt, într'o catedrală a apusului, a lăcrimat uşor când m'am apropiat de ea şi buzele arse au şoptit parcă durerea lor de a nu fi fost zugrăvite la Suceviţa sau la Cozia, acolo unde văzduhul e dulce ca miezul merelor domneşti căzute de toamnă în iarba umedă de rouă. Şi un vârf de munte, dintr'o ţară cu brazi mulţi şi cu mesteacăni feciorelnici, cumplit s'a clătinat când am pus piciorul pe creasta lui şi rău m'a certat, ca şi cum aş fi fost vinovat că soarele nu răsare peste iRomânia de după piscul lui, undeva în Carpaţii neamului meu. Şi toate pasările şi toate icoanele şi toţi munţii pământului sunt mai trişti, mai fără culoare, mai obosiţi de aripa timpului şi mai dezolaţi că n'au văzut lumina între hotarele tale, ţară rotundă şi limpede ca ochiul Tatălui nostru. (...) 
Între amurgul Apusului şi agonia de fiară a Răsăritului, stai tu: zarzăr de suflete, pavăză dură, dangăt de viaţă, trup de coarde şi de vreri, Românie! Deslegaţi-vă gânduri, alergaţi peste tundrele paginii, acordaţi arcuşurile degetelor şi faceţi să cânte lira îndrăgostită a inimii. Iată lumina! Iată aurul răsăritului curgând către rubinele traiste ale soarelui-apune şi oprindu-se peste catapeteasma altarului tău, sfantă ţară Românie. Au început să plouă peste holdele tale toate minunile lulmii şi trupul tău s'a ridicat în picioare şi a cuprins mărul prea mic al globului pământesc. Pe braţele tale, prin ochii tăi proaspeţi şi clari, va şti ce înseamnă puterea şi mărirea şi va vedea grădinile paradisului. Căci a lipsit lumii numai voinţa ta ca să se împace din nou cu ea însăş. In faţa veacurilor tale mă închin, crucificată Românie, căci suferinţa ta e mântuirea neamului omenesc. (...) 
CÂNTUL AL DOILEA 
Pământ încins între ape şi ocrotit de granitul piscurilor carpatine, tu eşti cetatea de pază a Europei, poartă de netrecut între stepă şi colină, între fiară şi om, între urlet şi poésie, cu sabie de foc ai păzit aici comorile Apusului, cu dârzenie de oţel ai stăvilit valurile pustei răsăritene şi le-ai oprit aici, pe malurile Nistrului, lângă poarta lumii dintre Dunăre şi Carpaţi. 
Simţiţi voi turle de catedrale, rafturi de biblioteci, icoane de pe ziduri maestre, cântece pure ale statorniciei şi nestatorniciei umane, simţiţi voi încă suflul fierbinte al istoriei care v'a lăsat să vă naşteţi? Umbră suferindă a lui Dante Alighieri, siluetă de fum şi de chin a lui Miehelangelo Buonarroti, stafie neliniştită şi pribeagă a lui Miguel Cervantes şi tu, duh de vin şi de zâmbet al lui François Rabelais, dacă aţi auzit în viaţă un zgomot îndepărtat de săbii ciocnite în crâncenă bătălie, de pale de foc mistuind acoperişuri de trestie şi cule de şendrilă, de voci mâniate şi de albe suflete de viteji fâlfâind către cer, să vă aduceţi aminte, în lumea drepţilor şi la judecata din urmă, că zgomotul îndepărtat venea de la hotarul binelui şi al frumosului, de acolo de unde sabia Românilor v'a îngăduit să creaţi. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)