sâmbătă, 30 iulie 2011

ANDREI PLEȘU - Despre festivism și triumfalism în administrația bisericească

Vă ofer spre lectură un interesant articol scris de ANDREI PLEȘU și publicat în DILEMA VECHE având ca subiect ispitele festivismului și triumfalismului de care, uneori ne lăsăm amăgiți. Lectură cu folos și cine are urechi de auzit, să audă!


Slujitorul credincios şi înţelept



În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).

Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolul său, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. 
 
Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarul Lumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

marți, 19 iulie 2011

Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în Ceruri!


Părintele Arsenie Papacioc, "Pustnicul de la malul mării",
s-a născut astăzi în Ceruri!
Dumnezeu să-i odihnească sufletul și să-l așeze
în ceata Sfinților Săi!



joi, 14 iulie 2011

Cazul depozitului radioactiv de la Radiana - Kozlodui: Prietenii noştri din presa doljeană au difuzat apelul PRO DEMOCRAŢIA - Club Craiova



Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA - Club Craiova, susţinută de mai multe organizaţii neguvernamentale din Dolj şi Olt, a lansat un apel către autorităţile locale de a organiza REFERNDUM LOCAL în comunităţile afectate de proiectul de amplasare a unui depozit de deşeuri radioactive la Radiana - Kozlodui, în apropiere de graniţa României, pentru a oferi cetăţenilor români şansa de a se pronunţa cu privire la pericolul radioactiv de la sud de Dunăre.

Prietenii noştri din presa locală au preluat şi difuzat cu promptitudine apelul nostru. Citiţi aici:




miercuri, 13 iulie 2011

„Societatea civilă respinge proiectul construirii depozitului de deşeuri radioactive de la Radiana – Kozlodui”


COMUNICAT DE PRESĂ 

Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA – Club Craiova a lansat către organizaţiile neguvernamentale din Judeţul Dolj solicitarea de a susţine Apelul Pro Democraţia – Club Craiova adresat autorităţilor locale de a organiza un referendum local în localităţile afectate de construirea depozitului de deşeuri radioactive de la Radiana – Kozlodui şi de a realiza toate demersurile necesare pentru a opri acest proiect foarte dăunător pentru mediul înconjurător şi sănătatae locuitorilor din Judeţul Dolj.



Apelul Asociaţiei PRO DEMOCRAŢIA – Club Craiova este susţinut de Patronatul Local al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii – Calafat, Asociaţia “Hefaistos” Slatina, Asociaţia “Glasul Femeilor” – Calafat, Asociaţia Pro Democraţia – Club Caracal, Asociaţia Culturală “Iancu Jianu” – Caracal şi Uniunea Judeţeană Olt a Sindicatelor Libere din Învăţământ. 



Ne exprimăm speranţa că autorităţile locale, Consiliul Judeţean Dolj şi primăriile din localităţile aflate în zona de impact: Bechet, Ghigera, Ostroveni, Călăraşi, Dăbuleni, Sadova, Gângiova, Măceşu de Jos, Măceşu de Sus, Bistreţ, Goicea, Bârca, Dobreşti, Valea Stanciului vor răspunde pozitiv la solicitarea noastră de a organiza REFERENDUM LOCAL, în condiţiile Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, modificată şi completată prin OUG nr. 103/2009, REFERENDUM LOCAL prin care cetăţenii să fie consultaţi cu privire la:



- construirea depozitului naţional de deşeuri radioactive în raza localităţii Radiana – Kozlodui (Bulgaria);

- avizul pe care autorităţile române urmează să-l acorde guvernului Bulgar în legătura cu construirea acestui depozit. 
 

Carla Stoica


Preşedintă

Asociaţia Pro Democraţia

Club Craiova



Pr. Marcel Răduţ Selişte

Coordonator Programe Asociaţia Pro Democraţia

Club Craiova

duminică, 3 iulie 2011

Funeriu răzbunatorul

Vă ofer spre lectură articolul meu publicat în comunitatea virtuală Ziare.com Subiectul: Dezastrul de la examenul de bacalaureat. Cine sunt vinovaţii? Lectură cu folos!




FUNERIU RĂZBUNĂTORUL

O generatie ratata a esuat la bacalaureat. Cifre inspaimantatoare profetesc un viitor sumbru pentru societatea romaneasca, pe care adolescentii de azi o vor conduce peste aproximativ un deceniu. Cine este de vina pentru cele mai slabe rezultate inregistrate la bacalaureat in istoria recenta a invatamantului romanesc?
 
Am ascultat declaratia halucinanta a unei doamne secretar de stat la Ministerul Educatiei care, iritata de intrebare, a raspuns: "Dar ce, credeti ca noi am scris lucrarile elevilor?" Mi-a fost mila si deopotriva, greata.

 Intr-o tara cu democratie stabila, astfel de rezultate dezastruoase la examenul de bacalaureat ar fi provocat mii de demisii... - articolul integral AICI -

sâmbătă, 2 iulie 2011

Banalitatea răului şi democraţia

Vă ofer spre lectură un interesant articol despre democraţia românească publicat sub semnătura prietenului meu, dl. Cristian Pârvulescu, profesor universitar, analist politic şi preşedintele Asociaţiei PRO DEMOCRAŢIA, asociaţie în care activez încă din anii '90. Articolul a fost publicat în România Liberă, ediţia din 1 iulie 2011. Lectură cu folos!



BANALITATEA RĂULUI ŞI DEMOCRAŢIA

Referinţele tot mai dese şi mai contestate ale lui Traian Băsescu la personaje şi evenimente de acum mai bine de şaizeci de ani dovedesc că până şi pentru preşedintele-jucător criza actuală se aseamănă cu cea care a provocat cel de-al doilea război mondial.

De aceea, compararea inadecvată a Regelui Mihai cu Ion Antonescu s-ar putea să dovedească nu doar o cunoaştere cel puţin discutabilă a adevărului istoric, ci şi o preferinţă politică.

Căci preşedintele care-şi confundă ţara cu un vapor şi-şi tratează cetăţenii ca pe nişte marinari imaturi nu a regretat că l-a tratat pe rege drept trădător, dar nu a revenit nici asupra acestei sumbre comparaţii. Poate şi pentru că Antonescu „a ales", dacă ar fi să interpretăm spusele lui Traian Băsescu, să se scufunde o dată cu nava.

Şi, foarte probabil, dacă regele nu ar fi intervenit pe 23 august 1944 şi nu ar fi schimbat „conducătorul statului" „nava" s-ar fi scufundat într‑un război pe cât de inutil, pe atât de dur. Ba mai mult, faptul că Traian Băsescu recidivează şi afirmă fără nicio reţinere că în locul lui Ion Antonescu ar fi dat acelaşi ordin, „soldaţi, treceţi Prutul!", (chiar dacă acest ordin a însemnat şi începutul aplicării „soluţiei finale" în varianta românească - după unii, precum Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim cea mai crudă dintre variante, care a dus „banalitatea răului" la forme incredibile - şi al Holocaustului evreilor din Basarabia), face ca totul să pară mai mult decât un accident.

Dar preşedintele României, în varianta interpretată de Traian Băsescu, nu regretă nimic. Probabil pentru că interpretează regretul ca pe o slăbiciune. Şi, dintr-o asemenea perspectivă, şeful unui stat nu poate da dovadă de slăbiciune decât, eventual, atunci când plânge soldaţii morţi la datorie sau la Muzeul Holocaustului de la Washington.

Şi totuşi, era mai mult decât o datorie etică, era de-a dreptul o obligaţie politică aceea ca preşedintele României să dovedească responsabilitate şi reţinere. Nu pentru că ar trebui să fie politicos sau atent la cele afirmate, ci pentru că ar trebui să se comporte măcar ca un om politic, dacă nu ca un om de stat. Cu atât mai mult cu cât, deşi aparent noţiuni opuse, politica şi politeţea nu se exclud.

Din contră, cele două noţiuni nu au doar etimologia comună (ambele provenind din grecescul polis), ci şi o semnificaţie asemănătoare câtă vreme vorbesc despre rolul ordinii şi al regulilor în societate.

Şi dacă politica trimite spre putere, atât de dragă preşedintelui-jucător, politeţea indică acel set de norme de comportament specifice unui polis, adică unei democraţii funcţionale. Într-o democraţie politica nu poate fi în nici un fel despărţită de normele de comportament, căci puterea fără limite - fie ele juridice, fie ale bunului simţ - nu este decât expresia arbitrariului.

Iar banalizarea răului şi transformarea lui într-un act patriotic din motive electoraliste nu pot fi acceptate într-o societate care mai are cât de cât instinct democratic. Căci dacă răul, şi încă unul dovedit fără tăgadă, devine o simplă banalitate în discursul unui şef de stat, atunci cât mai poate rezista o democraţie, mai ales una fragilă precum este cea românească? Cam cât a rezistat crizei precedente, care a adus un lung şir de dictaturi?