Oana...

Am fost chemat la patul ei de suferinţă într-o dimineaţă de toamnă, înainte de răsăritul soarelui. Un bărbat cu vocea şoptită, picurând lacrimi şi teamă, aproape că m-a implorat la telefon: „Părinte, vă cheamă fetiţa mea! Veniţi repede, vă rog, vrea să se spovedească!“. Am pornit prin noapte, spre spital. Şoferul de taxi mi-a respectat tăcerea şi, parcă simţind graba mea, s-a strecurat cu viteză pe străzile încă pustii. Priveam la ferestrele întunecate ale caselor. Oamenii dorm, mi-am zis, dar undeva, cineva nu doarme, ci se luptă cu moartea. M-a durut nepăsarea oraşului.

Oana era o fată frumoasă, inteligentă. Un suflet cald de moldoveancă. Avea 24 de ani. Studentă la farmacie. Un cancer a lovit-o năprasnic acum ceva vreme. Când am intrat în salonul de la terapie intensivă, m-a primit cu un zâmbet obosit. Chipul ei frumos purta deja semnele morţii, însă ochii îi erau vii, strălucitori, căutând cu disperare un răspuns la miile de întrebări ce-i tulburau sufletul. Căutând pe Dumnezeu.

Spovedania acestei fete a fost o călătorie într-o lume de lumini şi umbre, de fapte bune şi greşeli adolescentine, de speranţe şi dezamăgiri, de bucurie şi tristeţe, lumea unui copil care făcea primii paşi în maturitate. Oana avea scântei de lacrimi în ochi. Dorea să se vindece şi, în acelaşi timp, ar fi renunţat la orice în schimbul împăcării cu Hristos. Îşi plângea puţinele-i păcate ca şi când ar fi greşit cât toţi oamenii născuţi în lumea asta strâmbă şi urâtă. Am împărtăşit-o, am alungat din sufletul ei duhul deznădejdii şi ne-am despărţit pentru câteva ore.

Spre seară, după spovedania părinţilor ei, Oana m-a rechemat. În salonul de spital am fost primit într-o tăcere tristă. Acolo nu mai era o secţie de terapie intensivă, ci un altar de jertfă. Oana vorbea cu greutate, gâfâit, abia auzit. „Părinte, să staţi lângă mine! Părinte, citiţi-mi ceva, orice!“. Mi-am luat un scaun, m-am aşezat lângă patul ei şi i-am citit, ca pe o poveste şi ca unui copil la vremea somnului, Paraclisul Maicii Domnului. Agăţându-se de viaţă şi, deopotrivă, de veşnicie, Oana încerca uneori să repete rugăciunile rostite de mine. De câteva ori mi-a strâns mâna şi mi-a cerut să-i chem părinţii. „Vreau să rămân singură cu mami, părinte. Mami, să vină mami!“.

În pragul nopţii, Oana a obosit. „Părinte, gata, nu mai vreau să-mi citiţi!“. A închis ochii, încercând să doarmă. Respiraţia îi era tot mai sacadată. Mama Oanei a hotărât să o schimbe de haine. În lupta ei cu moartea, Oana transpirase puternic. Am mers pe hol cu tatăl Oanei. Vorbele mele de încurajare mi-au părut inutile, uscate, lipsite de sens. Totuşi, acest om mă privea ca pe un ajutor nesperat, trimis de Dumnezeu în clipele de disperare şi cumplită durere ale morţii fetiţei lui.

Oana s-a trezit şi m-a chemat. Se lupta să rămână conştientă. „Părinte, povestiţi-mi despre biserică. O poveste frumoasă! Părinte, să mergem, vreau acasă, avem treabă. Plecăm şi ne întoarcem repede! Vreau apă!“. Momentele de luciditate au devenit tot mai rare, topindu-se în delirul morţii. Oana lupta cu întunericul. Lupta cu toată fiinţa, cu tot sufle-tul. Şi-a revenit. „Părinte, ştiu, acolo în altar, e Sfânta Sfintelor. E frumos. Părinte, vreau să vină tati!“.
I-am chemat părinţii. Mama Oanei s-a scuzat că m-au lăsat singur. „Ne-am gândit, părinte, că, dacă nu stăm lângă ea, poate că atunci îşi va da sufletul şi nu se mai chinuieşte! Că poate prezenţa noastră o ţine aici!“. A fost ultima lor îmbrăţişare. „Tati te iubeşte, fetiţa mea! Mami şi tati sunt aici, nu plecăm, suntem cu tine!“, cuvintele unui tată care îşi vede copilul murind. „Şi eu vă iubesc!“. Cred că acestea au fost ultimele cuvinte rostite conştient de Oana. Apoi, am aşteptat. Toţi trei, un tată, o mamă şi un preot. Am aşteptat plecarea Oanei. Priveam la icoana Mântuitorului, atârnată deasupra patului Oanei, într-o rugăciune mută, cerându-I lui Hristos să fie milostiv şi să scurteze chinul fetei.

Într-un târziu, spre miezul nopţii, am hotărât să plec. Cred că, dacă mai zăboveam acolo câteva minute, lacrimile mi-ar fi acoperit faţa şi ar fi spulberat rămăşiţa de putere pe care încă o aveau cei doi părinţi. Am închinat-o pe Oana şi i-am mângâiat chipul. Cu greu m-am abţinut să nu-i sărut fruntea. Am plecat rugându-l pe tatăl Oanei să-mi telefoneze în clipa când Oana va pleca la Dumnezeu.

Pe drumul spre casă, am privit cu milă la chipurile candidaţilor la prezidenţiale care îmi rânjeau de pe afişe, promiţându-mi raiul dacă îi voi vota. Suflete rătăcite. Am ajuns acasă încărcat de milă. Noaptea, aproape de ora unu, am fost trezit din somnul chinuit în care abia căzusem de un apel venit din partea părinţilor Oanei. Oana, o fată frumoasă şi inteligentă, un suflet cald, plecase. Plecase la Dumnezeu. Restul este doar o picătură de lacrimă...