În dimineaţa asta am băut o cafea cu nea Vergică, lăptarul nostru care ne aprovizionează de trei ori pe săptămână cu lapte proaspăt, ţărănesc şi fără "E"-uri. Prilejul mi-a fost oferit de un bec. Becul de pe holul de la intrarea în apartament care şi-a încheiat existenţa într-o ultimă explozie de lumină, arzându-mi şi o siguranţă, chiar în clipa în care nea Vergică îmi bătea la uşă, vestindu-şi sosirea. I-am deschis, am luat bidonul de lapte, ex - "Pepsi-Cola la 2,5 L, acum la preţ de doi litri!" şi l-am invitat să intre. M-am surprins întrebându-l pe nea Vergică dacă se pricepe la schimbat siguranţe de tablou electric. "Mă pricep, cum să nu!" "Păi, mă ajutaţi şi pe mine să schimb o siguranţă, că mi se arsă!" "Vă schimb!", îmi zice nea Vergică, ajustând realitatea şi reamintindu-mi involuntar postura de solicitant neputincios. Aduc repede un scaun şi îl asist pe nea Vergică. O siguranţă face o scânteie şi eu tresar speriat. "Aveţi grijă, vă rog, că face scântei!", îi zic cu jumătate de glas lui nea Vergică. "Păi, să facă, d'aia e siguranţă, să facă scântei", îmi răspunde parcă amuzat, nea Vergică. "Aveţi pregătire în chestii din astea, electrice, de vă pricepeţi?" "Am fost electrician. Mă descurc", îmi risipeşte nea Vergică zâmbind neliniştea.
Operaţiunea "Siguranţa" s-a desfăşurat sub coordonarea lui nea Vergică, cu mine pe post de ucenic. Am căutat disperat prin debara după nişte liţă, "da' să fie mai groasă, că altfel nu ţine", cum mi-a cerut molcom nea Vergică şi am privit aproape fascinat la uşurinţa cu care lăptarul nostru a readus curentul electric în apartament. O fascinaţie de "atehnic", vorba lu' taică-meu, săracul, care era aproape oripilat de lipsa de aptitudini tehnico-practice de care dădeam dovadă, eu, fiul unui fost ofiţer de transmisiuni şi subinginer la fabrica de avioane.
Când nea Vergică a terminat de reparat siguranţa, am avut revelaţia egoismului meu. Acest om îmi aduce lapte, de trei ori pe săptămână, de aproape un an şi jumătate. Niciodată nu l-am invitat în casă. Mereu l-am ţintu la uşă, să aştepte să-i dau banii pe lapte. Acum, la greu, i-am cerut să mă ajute. Putea să mă refuze, dar nu a făcut aşa. Dimpotrivă, mi-a oferit ajutorul. L-am întrebat pe nea Vergică dacă bea o cafea. A fost de acord să-mi dăruiască încă treizeci de minute din viaţa lui.
Încercând cu stângăcie să-i răsplătesc bunăvoinţa, i-am oferit un exemplar din cartea mea de editoriale şi astfel i-am aflat numele: "Vergică". Povestea lui nea Vergică este simplă şi în acelaşi timp, minunată, ca orice poveste în care îl descoperim ca erou principal pe ţăranul român supravieţuitor. Lăptarul nostru locuieşte într-o comună din apropierea oraşului. "Mă judec cu ăia de la primărie de câţiva ani, că au dat pământul meu la alţii şi mie mi-au zis că nu mai au pământ să-mi dea. Era pământul de la tata. Am acte pe el din 1945, când i-au dat pământ lu' tata pentru că a fost pe front, rănit şi în prizonierat. S-o face dreptate până la urmă!", îmi destăinuie nea Vergică din necazurile vieţii lui, fără tristeţe şi fără obidă, cu glas egal, parcă spunându-mi o poveste cu zâne, zmei şi feţi-frumoşi. "Copii ai, nea Vergică?" "Am, cum să nu am? Două fete şi trei nepoţi de la ele. Una din fete stă chiar prin cartierul matale, pe la blocul 101, e frizeriţă şi alta stă în satul vecin de mine, e poştăriţă. Trecu bărbatu-său pe la mine azi-dimineaţă, că-mi adusă un braţ de praz. Fete muncitoare, aranjate la casa lor, cu copii şi familie!"
Nea Vergică îmi povesteşte despre viaţa satului, despre necazurile şi bucuriile ţăranilor. Înţeleg din poveste că elita comunei lui nea Vergică e ca peste tot în România. Politicienii locali, popa din comună, micii afacerişti îşi văd egoist de bogăţia lor, prea puţin interesaţi de binele semenilor. Nea Vergică suferă din cauza acestui egoism. Se judecă pentru pământul asupra căruia are drepturi evidente, anii trec, dreptatea nu se face. Totuşi, nu observ în glasul lui vreo supărare sau vreo speranţă. Doar un fel de aşteptare filosofică. Sunt înduioşat de această expresie vie a eminescianului îndemn "Nu spera şi nu ai teamă!". Nea Vergică soarbe din cafea cu poftă, dar şi cu grabă. "Am lăsat plasa cu bidoanele de lapte afară, la intrarea în bloc, că nu ştiam că stau la matale aşa de mult. Mai am câţiva oameni la care trebuie să duc lapte. Cred că o să plec. Sărut mâna pentru cafea!", se scuză nea Vergică şi îmi cere voie din priviri să se ridice şi să plece. "Eu îţi mulţumesc, nea Vergică. Îmi aduseşi lumină!" L-am condus până la uşă fără să am curajul să-i mărturisesc că îmi adusese cu adevărat, lumină în suflet.
Nea Vergică este de fapt, românul care se încăpăţânează să supravieţuiască. Lupta lui nu este eroică, lupta lui este calmă. Zbaterii mai-marilor zilei, acestei goane imorale după îmbogăţire prin furt şi ipocrizie, îi răspunde cu liniştea aşteptării. Românul ştie că are de partea lui veşnicia şi că în veşnicie, va fi învingător. Aşa m-a învăţat nea Vergică, lăptarul...
