Vineri am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, într-o secţie a Spitalului Judeţean. Secţia aleasă a fost Onco-Pediatria, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala sapă precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere. "Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!", glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, pătrunşi parcă de importanţa momentului. Îşi plecau fruntea şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând ca vindecarea minunată să vină prin untdelemnul sfinţit, de la Dumnezeu. Am săvârşit Sfântul Maslu şi la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii, două pâini proaspete, făcute pe vatră. O agapă a speranţei, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele. Ajută, Doamne, necredinţei mele...
Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. "Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?" Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. "Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!", l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. "Nu poate să meargă, părinte!", mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o...
Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearceaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. Milă pentru această copilă care plăteşte păcatele părinţilor şi neamului care i-a dat trupul. Ruşine pentru că mi-am amintit de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică şi faţă de care eu nu mi-am ţinut promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti...
M-am aşezat pe patul Gabrielei. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpuşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre o altă lume. Am simţit ca o palmă şocul provocat de maturitatea, seriozitatea şi mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil. În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi mai ales de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. "Părinte, e supărată, Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!" mi-a explicat cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. "Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!", am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea minute în şir, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: "Da!" Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine acest cuvânt a fost cât un volum de poezie a speranţei.
Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Secţia de Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpuşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. "Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?" Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau într-un alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii ce locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci, Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: "Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!"
Am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în acest adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii fetiţei din temniţa secţiei de onco-pediatrie.
9 comentarii:
Doamne-ajuta!
Nu o sa comentez articolul(cunosc destul de bine aceasta suferinta), as vrea sa va spun o poveste, cu scuzele de rigoare. o poveste despre predici: la biserica unde merg de obicei, acum 2-3 ani slujea si un preot tinar; tinar, cu mult elan, si cu mult har, indraznesc sa zic. predica in fiecare duminica, la vremea aceea destul de dur si agresiv-amenintator cumva. le spuneam asta unor prieteni- mult mai credinciosi decit mine, ca nu prea il inteleg de ce, doar ca e foarte tinar, iar cu timpul, se va imblinzi. adica, ii certi tot pe cei care vin la biserica? (inteleg prin asta pe cei care vin de multi ani, duminica de duminica-cel putin, persoane trecute e prima tinerete, cei ``de-ai casei``). la un moment dat, predica s-a schimbat. total. si nu trecuse prea mult, cam un an. predici scurte, pe ``gustul``- sufletul meu, cuvinte parintesti, care alina . dupa 2-3 ani, m-am imprietenit oarecum cu parintele, si stind la povesti, i-am spus toate astea direct. am realizat, din raspunsul sau, ca avusese la rindu-i cam aceleasi framintari. si, desi tinar, a cautat ajutor: i-a cerut sfatul mitropolitului de atunci, cum sa predice. raspunsul primit: sa predice din durerile sufletului sau. ceea ce a facut. si face, am constatat eu, chiar daca acum slujeste la o catedrala. mai adaug ca, cea mai ``la obiect`` predica mi se pare duminica dimineata la radio romania actualitati, parintele visarion alexa, desigur conditionat de spatiul de emisie; in fine, nu-i predica, ci o explicatie a evangheliei din ziua respectiva, dar e exact ca o predica: explicatia sensului evangheliei, plus un sfat, un indemn, o vorba pentru suflet.
cam asta a fost povestea, imi cer iertare , sper sa nu fi durat prea mult, si mai ales, sa nu va suparati.
gabriela
Gabriela, predica lipsita de faptele care sa sustina mesajul respectiv este o ipocrizie. Daca un preot predica despre milostenie si nu face milostenie in activitatea lui, atunci, oricat de frumoasa ar fi predica, oricat de bine ar explica Evanghelia respectiva, predica este doar o dovada a ipocriziei. Eu prefer sa cunosc preoti care predica stangaci, dar care sa faca ceea ce predica.
nu-i vorba de stingacie, ma gindeam pur si simplu, la faptul ca avem mai multa nevoie de cuvinte care sa aline decit care sa certe.
Gabriela, o predica maiastra, fie de alinare, fie de mustrare, care nu este urmata de fapta, nu reprezinta altceva decat un exercitiu de oratorie. Daca citim mai cu atentia Epistolele din Noul Testament, vom observa ca Sfintii Apostoli au insotit intotdeauna predica cu fapta si fapta cu marturisirea lui Hristos. Cred ca acesta este idealul. Cat despre cuvintele care sa aline si nu sa certe... eu cred ca acest popor si preotii sai au nevoie, deocamdata, de mustrare si de exemple concrete (adica, prin fapte) de marturisire a lui Hristos. Femeile neamului nostru fac cate 4-5 avorturi pana la varsta de 40 de ani si nu se caiesc: "Parinte, eram saraci, parinte, eram tanara, ce sa fac? I-am lepadat!" Cu greu ajung sa accepte ca au comis o crima, o fapta infioratoare! Barbatii nostri se rusineaza sa intre in biserica: "Parinte, nu prea am mers la biserica. Sa stau cu babele? Ce zice lumea de mine?" Despre multi dintre preotii nostri, mi-e greu sa vorbesc, imi stiu slabiciunile si le vad si pe ale confratilor mei slujitori ai altarelor. Asistam la o degradare a slujirii preotesti. In orase, multi preoti sunt preocupati doar sa detina o parohie bogata si sa faca bani. Nu se face misiune in parohii. Preotul de oras nici nu-si cunoaste enoriasii, abia daca ii stie pe cei care vin periodic la biserica. In mediul rural situatia este si mai trista. In multe parohii rurale abia se mai tine Sfanta Liturghie in biserica, duminica. Tot acolo, unii preoti impartasesc fara sa spovedeasca sau accepta fel de fel de traditii pagane la nunta, botez si inmormantare, doar pentru ca primesc bani pentru traditiile astea. Vezi, tu, Gabriela, cred ca avem nevoie sa fim mustrati, certati, nu alinati, pentru ca suferinta in care suntem este rezultatul faptelor noastre.
Cuvintele sunt de prisos, durerea micutilor acestia inmoaie si o inima de piatra. Nu stiu daca ajuta cu ceva, nu vreau sa-i fac reclama nimanui aici, poate in alta parte dar aici langa sufletele acestea nevinovate nu, e bine poate sa cititi articolul din linkul acesta: "O cură pentru cancer în cămara Dvs" - http://eufrosin.wordpress.com/2010/01/05/o-cura-pentru-cancer-in-camara-dvs/
Dumnezeu sa-i ajute pe micutii aceia si sa ne ierte noua celor mari pacatele pnetru care se chinuie ei micutii.
pentru ionel: in primul rind pt. cei bolnavi- rugaciunea e tot ce poate ajuta; restul, sint iluzii, dar...le incercam, si cautam mereu alte si alte leacuri. si bani pt. ele, de cele mai multe ori, costa enorm.
revenind la predici, trebuie sa va contrazic: inca sint preoti care-si cunosc enoriasii, in bisericile mai mici, mai retrase. va inteleg revolta, aveti motive- dar sinteti tinar; o sa va treaca. eu am incercat sa va dau- voalat- un sfat. ca nici unuia dintre noi nu ne place sa primim sfaturi, dar le dam cu mult elan. apropos de facut bine: facem, cind si cum putem.
Gabriela, sfatul e bine primit. Cat despre "revolta"... e mai mult decat revolta. Este suparare, tristete si uneori, sentimentul de neputinta. Stiu ca exista preotii despre care vorbesti. Am prieteni buni printre ei. Insa, din pacate, cei mai multi dintre slujitorii altarelor doar predica, fara fapte. Daca ascundem adevarul, daca ne facem ca nu vedem realitatea si mai ales, daca nu incercam sa risipim intunericul asta care ne cuprinde, vom plati scump la Judecata. Eu nu pot sa am "intelegere" fata de preotii care nu sunt preoti, ci doar "negustori de Hristos". Cum spunea un parinte al pustiei romanesti: ar fi timpul si de o palma duhovniceasca. O palma peste obrazul nostru, preoti si credinciosi, ca poate asa ne mai venim in fire. PS - despre predica, repet, ai dreptate. Asa incerc sa fac si eu. Predic durerile din sufletul meu...
Lacrimi, lacrimi, lacrimi...
Doamne, ne spala si ne curateste!
Doamne, ridica`ne si ne miluieste!
Vino Doamne, atinge si vindeca! Fa doamne minune spre a ne intrari sa graim Slava Ta!
Doamne, nu ne`ai lasat la greu, nu ne lasa nici acum!
Doamne, anii nostri la tine sunt! Mantuieste Doamne, vindeca Doamne, ajuta Doamne!
Amin!
Mihail
Parinte, pot sa va trimit niste bani pentru a cumpara de Pasti cate ceva pentru cei in suferinta?
(adresa mea este krabul@yahoo.com)
Trimiteți un comentariu