duminică, 27 aprilie 2014

Alegerile Europarlamentare (Episodul 1) - Începutul campaniei electorale între mahalaua politică românească şi criza Uniunii Europene



Câteva observaţii despre începutul campaniei electorale 

S-a dat startul la campania electorală pentru alegerile europarlamentare, adică ”Lume, lume, vine circul!”. Partidele politice îşi reamintesc de alegătorul român, îi fac declaraţii de dragoste şi năvălesc spre mintea şi sufletul lui cu promisiuni, laude de sine şi acuzaţii. Promisiuni despre toate câte vor face candidaţii lor, dacă îi (re)alegem ca parlamentari europeni, laude despre câte au făcut ei prin Parlamentul European ori la guvernarea ţării şi acuzaţii la adresa adversarilor politici, despre cât de incompetenţi, hoţi şi mincionoşi sunt aceştia. Într-un autentic stil caragialian şi balcanic de abordare a politicii, începutul de campanie electorală este cu scandal şi cu încălcarea vădită a moralei politice (dacă o mai exista vreuna!) şi a stabilimentului constituţional. Preşedintele Republicii dă buzna în campania electorală şi caută să fixeze liniile directoare ale dezbaterii electorale, amestecând nepermis şi neconstituţional necesare teme de discuţie cu atacuri împotriva adversarilor unei formaţiuni politice pe care o păstoreşte mai mult sau mai puţin vizibil. Primul-ministru operează acelaşi amestec ipocrit, aplicând campaniei electorale a propriei alianţe politice eticheta ”anti-băsismului”. Nimic european, nimic naţional! 

În vacarmul scandalului de mahala în care debutează campania electorală pentru alegerile europarlamentare 2014, auzim prea puţine despre Parlamentul European, despre criza politică, socială şi economică profundă în care se zbate Uniunea Europeană, despre eşecul lamentabil al diplomaţiei euro-atlantice în faţa imperialismului rusesc şi despre eventualele soluţii pe care doresc să le promoveze partidele politice româneşti prin intermediul europarlamentarilor. Puţin probabil ca dezbaterile din această campanie electorală să depăşească mediocritatea şi obtuzitatea competitorilor şi să ofere electoratului român oportunitatea de a afla viziunea naţională şi deopotrivă europeană a viitorilor europarlamentari. Mult mai probabil că vom asista la certuri violente între băsişti şi anti-băsişti, între pesedişti şi anti-pesedişti, cu dosare penale scoase de la naftalină şi interceptări ambientale livrate jurnaliştilor-mercenari şi nu în ultimul rând, probabil că vom viziona în direct şi câteva arestări operate spectaculos cu ajutorul celebrilor figuranţi din trupele de mascaţi. Cum spuneam: nimic european, nimic naţional, doar un ”curat murdar” balcanic, dragă alegătorule!   


Al cărei Uniuni Europene mai este Parlamentul European? 

Părăsind mahalaua politică românească, să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce ar fi (şi din păcate pare că nu este) miza alegerilor europarlamentare 2014, adică spre problema viitorului apropiat al Uniunii Europene şi pentru că a proiecta un viitor presupune să-ţi cunoşti trecutul şi să-ţi înţelegi prezentul, să încercăm o vedere de ansamblu a stării generale a Uniunii Europene. Uniunea Europeană este în criză, unii spun economică, alţii politică. Criza este vizibilă în viaţa fiecăruia dintre noi, nu numai în statisticile oficiale. 

Însă, ceea ce se comentează prea puţin este că marea problemă care afectează entitatea suprastatală europeană nu este de natură economică, politică, energetică ori militară, ci este aceea a degradării democraţiei. Deşi considerat a fi doar o marotă anti-europeană din arsenalul euroscepticilor şi un paradox discutabil în contextul în care U.E. este definită cu insistenţă, în tratatele de înfiinţare şi documentele sale programatice, ca un garant aproape absolut şi un areal ideal al tuturor drepturilor cetăţeneşti posibile, fenomenul degradării democraţiei în Uniunea Europeană este cât se poate de real şi de periculos. În articolul ”The Political Repercussions of the Crisis. Democratic Legitimacy in Europe” publicat de Enrique Ayala - analist al ”FUNDACIÓN ALTERNATIVAS” - în Raportul ”The State of the European Union - The Failure of Austerity 2012”, se menţionează următoarele: (articol integral -aici-)


sâmbătă, 19 aprilie 2014

Revoluţia veşniciei: HRISTOS A ÎNVIAT!


”După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.

Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.

Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.” (Sfânta Evanghelie după Matei XXVIII,1-16)


HRISTOS A ÎNVIAT!

Împreună călătorim, dragii mei frați, spre veșnicie, purtând în trupurile noastre o moarte care a fost învinsă de Hristos care a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le! Dacă vom urma lui Hristos, trăind în Hristos, murind în Hristos și devenind părtași învierii în Hristos, toate relele acestei lumi vor fi risipite. Căci cauza nedreptății din această lume nu este vreun sistem politic sau economic și nici vreo condiționare genetică ascunsă în trupul nostru muritor, ci doar viața fără Dumnezeu și supunerea noastră față de poftele noastre egoiste ne aduc durerea, boala și moartea în trup și suflet.

Revoluțiile noastre sângeroase, dictaturile, democrațiile și toate încercările noastre neputincioase de a ne organiza viața pe acest pământ au eșuat pentru că au fost golite de iubirea de Dumnezeu și de oameni. Căci în călătoria noastră în regăsirea Edenului, din toate valorile spirituale, ideologice, filosofice pe care am încerca să le folosim pentru a întemeia o lume mai bună, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 13)

Hristos ne cheamă, dragii mei frați, la o revoluție unică, nu una exterioară, ci la o transformare spirituală profundă, interioară, la detronarea morții din sufletele noastre. (articol integral AICI)

IPS Acad. Dr. Irineu - Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos



Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei, har, milă şi pace de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Biserica serbează în această noapte sfântă Învierea Domnului şi cheamă pe toţi fiii şi fiicele ei să participe la vestirea celei mai mari minuni care stă la temelia credinţei noastre, zicând: „Cerurile să se veselească după cuviinţă şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică”. În această bucurie, Învierea prezintă pe adevăratul Miel pascal al poporului creştin care pune în evidenţă rostul Înomenirii şi morţii pe Cruce a Domnului. Ea vorbeşte despre biruinţa asupra răului şi ridicarea în înaltul cerului a lui Dumnezeu-Omul. Mântuitorul „a suferit ca un suferind, a fost legat ca un învins, a fost judecat ca un condamnat şi a fost îngropat ca un mort”. Dar pe toate le-a biruit şi a înviat din morţi ca un Atotputernic, spunând: „Cine vrea să vorbească împotriva Mea? Să vină în faţa Mea. Eu am eliberat vinovatul, Eu am biruit moartea, Eu am înviat mortul. Cine Mă contrazice? Eu am ajuns în adâncimile iadului şi am legat moartea, Eu l-am ridicat pe om către înălţimile cerurilor, Eu sunt Hristosul Cel înviat” (Meliton de Sardes, Omilie pascală, SC 123, p. 120-121).
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Înnoirea lumii a început odată cu Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu asumarea naturii umane căzute, şi s-a desăvârşit prin ridicarea firii noastre din slăbiciunea păcatului şi a morţii. Domnul Hristos, fiind Dumnezeu şi om, are puterea să vindece natura omenească şi s-o facă nepătimitoare. Această lucrare de vindecare şi înnoire este pecetluită prin jertfa de pe Cruce şi desăvârşită în Înviere, când Domnul Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască învingând păcatul şi moartea. Înainte de Învierea Sa cu trupul, coborând la iad, El a sfărâmat porţile de acolo şi a eliberat pe cei ce aşteptau cu nădejde venirea Lui. După ce a învins iadul cu sufletul Său omenesc, unit cu dumnezeirea, El ne încredinţează că este Domn al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10), cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Este primul dintre cei muritori care nu poate fi ţinut în iad, iar prin puterea Sa dumnezeiască Se face Cel dintâi născut din morţi, eliberând pe cei ce aşteptau acolo venirea Sa. Apoi, din firea Sa umană deplin îndumnezeită, El revarsă asupra noastră puterea care înviază toate şi care umple totul de slavă divină. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, mărturisim că trupul înviat al Mântuitorului este pătruns de lumina Duhului şi nu mai este mărginit de cele pământeşti. Prin urmare, Domnul a devenit arvuna vieţii noastre, deoarece ne împărtăşeşte lumină şi putere, umplându-ne de cunoaşterea adevărată, că în El „noi toţi, vom privi ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, şi ne vom preface în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).
Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori,
Fără îndoială că numai Mântuitorul Hristos putea să biruiască puterile întunericului cărora omul le-a căzut pradă în urma păcatului strămoşesc. Moartea şi iadul erau nişte monştri care devorau trupurile şi sufletele oamenilor. Ei îşi ţineau prizonierii închişi acolo, aşa cum Faraon îi ţinea închişi pe copiii lui Israel în Egipt. Mântuitorul Hristos însă, ca om şi Dumnezeu, coborând în adâncurile pământului, a triumfat asupra acestor puteri, moartea fiind îmbrăcată de atunci într-o haină de batjocură, iar „cel puternic”, diavolul, este înlănţuit de Cel Care este „mai puternic decât el”.
Desigur, Domnul a început lupta împotriva răului înainte de moartea Sa pe Cruce, iar biruinţa împotriva morţii nu s-a arătat decât odată cu Învierea Lui. În acest caz, Învierea Domnului este puterea care dezbracă iadul de stăpânirea lui absolută asupra oamenilor, omul fiind eliberat din lanţurile osândei veşnice. Drepţii sunt aduşi la lumină şi eliberaţi din împărăţia întunericului, Mântuitorul stabilind şi în iad o limită a extinderii acestuia. Prin această îngrădire, răul primeşte o frontieră fixată de dimensiunea Învierii pentru întregul neam omenesc, vizavi de iad şi de slujitorii acestuia. Deci, biruinţa Domnului ne aduce întărire asupra celui rău şi o victorie categorică asupra morţii. Aceasta ne-a fost adusă pentru că Mântuitorul Hristos „este singurul Stăpân Adevărat şi Bun. El, fiind Fiul lui Dumnezeu-Tatăl şi devenind Fiu al Omului, a îndurat suferinţa, S-a luptat împotriva ei şi a câştigat. Ca om, El a luptat pentru strămoşii Săi şi, răscumpărând nesupunerea lor cu supunerea Lui, a înlănţuit pe cel «puternic». Dacă Cel Care l-a învins pe duşmanul omului n-ar fi fost tot om, înfrângerea n-ar fi fost dreaptă, iar dacă nu era şi Dumnezeu, n-am fi primit mântuirea în mod stabil şi definitiv” (Sf. Irineu de Lyon, Adv. Haer., III, 18, 6-7, SC 211, p. 362-367). Este adevărat că biruinţa Domnului asupra diavolului avea şi scopul ca „oaia rătăcită să fie răscumpărată de Cel Care a plăsmuit-o după chipul şi asemănarea Sa, şi ca Dumnezeu să nu fie învins şi făptura Lui să nu fie sortită morţii”.
Deci, pentru că este neînvins şi răbdător, Dumnezeu a îndurat Crucea ca să lege pe „cel puternic” şi să-l dezbrace de toate mijloacele răutăţii lui. Însăşi Maica Domnului, la coborârea de pe Cruce a Fiului ei, a zis: „În iad cobori, dragul meu Fiu… Pătrunzând în tenebrele groase ale lui, îi vei da lovitura fatală şi vei elibera morţii, căci iadul nu Te va prinde”.  La fel şi Sfântul Grigorie Teologul adaugă, zicând: „Acest monstru hrăpăreţ care este vrăjmaşul neamului nostru este acum strivit, condamnat la moarte şi ucis. Lumina unei singure zile îi va fi de ajuns Mântuitorului să distrugă complet încăperile lui. De aceea a îmbrăcat un veşmânt sărăcăcios şi a coborât în iad pentru a smulge de acolo trupurile neînsufleţite şi pentru a se arăta ca Stăpânitor asupra puterilor întunericului”( Sf. Grigorie de Nazianz, Patima lui Hristos, SC 149, p. 251 şi 261-267).
Proorocul Iona prefigurase de mult această izbândă a Domnului. Fiind „înghiţit fără a fi vătămat de peşte, a ieşit fără să fi suferit ceva. Prin cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pântecele monstrului marin, el a prefigurat şederea Domnului în iad. Domnia vieţii a venit şi a înfrânt puterea morţii. Acum închisoarea morţii este deschisă şi prizonierii ştiu că vor fi eliberaţi. Acum orbii îşi recapătă vederea şi Soarele răsare şi le vine în ajutor celor care stau în întuneric şi în umbra morţii” (Sf. Grigorie de Nyssa, De traduis spatio, GNO IX, 1, p. 273-306).
Evident, dovada înfrângerii întunericului este tocmai eliberarea sufletelor pe care satan le ţinea captive în iadul său (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia la Paşte 6, PG 77, p. 531-534). Fireşte, s-a înşelat amarnic, căci „nu era posibil ca Acela Care prin natură este Viaţa să fie prins în lanţurile morţii. De aceea, după ce a golit iadul şi a devastat împărăţia diavolului, El a înviat a treia zi, devenind, pentru noi, punctul de plecare pentru a ajunge la viaţa veşnică” (Ibidem 8, PG 77, p. 575-576). De acum Mântuitorul Hristos poate spune: „Astăzi am învins moartea şi am acoperit cu ruşine iadul. Astăzi l-am umilit pe satan prin faptul că am coborât acolo şi am şi urcat la loc. Am coborât singur în iad şi niciun înger nu m-a însoţit. Am rămas acolo trei zile şi am dat astfel împlinire profetului Iona, care anunţase dinainte acestea. Singur am coborât, dar am ieşit împreună cu mii şi mii de suflete. În cele trei zile, am cercetat comorile şi bogăţiile din iad. Am căutat şi am găsit pe Adam care fusese aruncat în pământ de către moarte şi am scos de acolo imaginea noastră şi am adus-o sus la Tatăl aşa cum regele l-a scos pe Ieremia şi cum David l-a scos pe Daniel” (Sf. Efrem Sirul, Omilia VII, CSCO 182).
Iubiţi Părinţi, fraţi şi surori,
Mântuitorul Hristos „a rupt legăturile morţii, folosindu-Se de autoritatea Sa împărătească, atunci când a zis: «Lazăre, vino afară!» şi «tinere, ridică-te!». Dar, aceste manifestări de putere n-au fost destule pentru a condamna moartea definitiv. Pentru aceasta, El Însuşi S-a dat în întregime morţii, pentru ca bestia hulpavă să moară complet. Deci, în trupul Său fără păcat, moartea şi-a căutat, în zadar, peste tot hrana: adică voluptatea, orgoliul, nesupunerea, într-un cuvânt vechiul păcat al lui Adam. Dar, cum n-a găsit nimic în El ca să poată mânca, închisă fiind în ea însăşi şi distrusă din lipsă de hrană, a fost răpusă de propria-şi moarte” (Sf. Ipolit, Despre Sfintele Paşti, 57, SC 27, p. 184-185). Aşa că omul, căzut în ispită şi devenit sclavul morţii, este salvat de Mântuitorul Hristos prin Înviere. El, renunţând la violenţă şi la superioritatea puterii Sale divine, a determinat pe stăpânitorul morţii, care nu cunoştea identitatea Lui, să considere că este îndreptăţit să-L ceară drept răscumpărare pentru Adam şi urmaşii acestuia. Fără îndoială, „dacă Domnul n-ar fi fost dat morţii, moartea n-ar fi murit”. Deci, biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos a avut loc atunci când „a murit, dar a ucis moartea, a terminat-o pe cea care ne înspăimânta. A apucat-o şi a ucis-o aşa cum înfruntă un mare vânător leul şi îl pune la pământ”.
Aşadar, Domnul Cel tare şi puternic este Luptătorul şi Învingătorul tiranilor şi Izbăvitorul oamenilor de puterile răului. El a lăsat să pătrundă puterea Sa divină în firea Sa umană şi prin ea puterea Învierii a trecut în întreaga omenire. El a coborât în lumea păcatului şi a morţii şi aici a lucrat desăvârşirea noastră. Învierea Lui, ca „biruinţă asupra morţii”, fiind în acelaşi timp şi o refacere a naturii noastre păcătoase, ne arată că Iisus dinainte de Paşte este Unul şi Acelaşi cu Mântuitorul Hristos Cel înviat şi preamărit. Dacă Domnul Hristos n-ar fi avut trup, moartea n-ar fi fost reală şi, deci, Învierea n-ar fi existat. Mai mult, moartea Domnului se referă la moartea trupului, ceea ce înseamnă că după Înviere, Mântuitorul S-a arătat în faţa ucenicilor în carne şi oase. Aceasta explică faptul că atunci când a ajuns la Petru şi la ceilalţi ucenici, le-a spus: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sunt duh fără trup”. „Şi ei l-au atins”. Prin urmare, Domnul nostru a suferit cu adevărat şi a murit cu adevărat, în pătimirea Lui rămânând alături de noi până la moarte şi nepărăsindu-ne niciodată. Tocmai de aceea Învierea îşi are rostul capital în viaţa noastră, fiind o regăsire a umanităţii Sale asumată din Preasfânta Fecioară Maria.
Fără îndoială, când vorbim despre Învierea Domnului Hristos, extindem acest model şi asupra învierii noastre, căci: „aşa cum Hristos a înviat cu propriul Său trup şi le-a arătat ucenicilor semnele cuielor şi rănile, la fel ne va învia şi pe noi prin puterea Lui”. Ca urmare a acestei Învieri, moartea, care stătea la originea separării elementelor componente ale omului, este învinsă, Învierea reconstituind acest întreg, trup şi suflet. Fireşte, dacă Cel înviat nu este diferit de Cel răstignit, tot aşa nici noi după înviere nu vom fi alţii, cu o singură diferenţă: nu vom mai fi pământeşti, ci cereşti. Mai mult, prin această reunire a elementelor se va înfăptui definitiv planul lui Dumnezeu de a restabili demnitatea noastră umană primară.
Dreptmăritori creştini,
Existenţa istorică a Mântuitorului Hristos, a morţii Sale efective şi a Învierii a fost întotdeauna subiect de mare importanţă pentru credinţa noastră creştină. Chiar în timpul Învierii, Mântuitorul este cunoscut ca Domn şi Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Petru spunea: „Să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor 2, 36). Aceste cuvinte ne arată că numele Fiului lui Dumnezeu este mare, imens, şi sprijină întreaga lume. Sfântul Iustin învăţa în secolul al II-lea că Fiul lui Dumnezeu este „Puterea” Tatălui „şi Stăpânul tuturor lucrurilor”. Domnia Fiului este veşnică, aşa cum El Însuşi o spune: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 17, 23). Tatăl este totul: „Preaînalt, Atotputernic, Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, tot ceea ce înseamnă o demnitate eminentă este Tatăl şi tot ceea ce este la Tatăl este şi la Fiul”. Prin urmare, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel Ce a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, este Stăpân al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Puterea Sa divină domină tot ceea ce este creat de El şi menţinut în existenţă. Sfântul Apostol Pavel spune că: „în El trăim, viem, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28) şi „în numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu, chiar dacă Se face om, nu pierde această putere, ci o dă şi firii noastre atunci când o ridică şi o aşează de-a dreapta Tatălui. Deşi a coborât până la nivelul de sclav, totuşi a rămas întotdeauna Dumnezeu, ridicându-ne din condiţia noastră îngustă până la depăşirea slavei dumnezeirii Sale. Aşa că, după ce a încheiat lupta cosmică şi S-a adeverit biruitor prin Înviere, El poartă Sfânta Cruce ca semn al biruinţei asupra vrăjmaşului. În virtutea acestui fapt, oricine urmează voia Lui ştie că în toate suferinţele vieţii nu va pierde ocrotirea şi ajutorul Lui. De asemenea, acela mai ştie că, acolo unde niciun om nu poate sau nu vrea să-l ajute, el poate merge mai departe, încrezător în Cel Care îl iubeşte. Mântuitorul are, aşadar, această putere pentru că este Dumnezeu Care a înviat din morţi. Nu contează că El a fost batjocorit de oameni şi părăsit de ai Săi pe Cruce, ci împotriva tuturor biruieşte moartea şi iadul, pentru că ne iubeşte.
Aşadar, pentru că Dumnezeu Cel înviat este nădejdea noastră, vă îndemn stăruitor să alegeţi credinţa în El, partea cea bună, în schimbul unor plăceri amăgitoare în care Dumnezeu nu există. Să-I deschideţi larg inimile Domnului, ca El să Se sălăşluiască întru dumneavoastră, să vă curăţească de toată întinăciunea şi să vă mântuiască sufletele. Să avem în minte şi în inimă convingerea că în lupta împotriva lui satan, care făgăduia un viitor mincinos şi iluzoriu, Mântuitorul a învins şi ne-a adus pe Dumnezeu, adevăratul Bine al omului.
Fie ca Domnul, Cel Ce a înviat din morţi, să tămăduiască sufletele şi trupurile noastre de toate suferinţele şi să ne îndrepte paşii spre tot lucrul bun.
Vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste Sărbători Sfinte în pace şi sănătate!
Hristos a înviat !
Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,
† IRINEU,
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

vineri, 18 aprilie 2014

Paştele lui Iisus şi Paştele lui Baraba


”Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit.” (Evanghelia după Matei XXVII, 17, 20, 26)

Starea vieţii noastre prezente, de români călători la margine de Europa, este rodul alegerilor noastre trecute - un adevăr simplu de rostit, însă greu de acceptat în deplinătatea manifestărilor şi consecinţelor sale. Românului îi este mult mai simplu să spună că alţii sunt vinovaţi pentru ruina lui şi să arate spre păcatele lor, uitând de propriile lui păcate.
Săptămâna Patimilor ne îndeamnă tocmai la această meditaţie asupra alegerilor făcute: ce am ales noi, românii, ca neam şi deopotrivă, ca indivizi, să facem cu viaţa noastră de până acum, pe ce cale am ales să călătorim?

Pe cine am ales eu între Iisus şi Baraba?

De fapt, a alege înseamnă, în esenţă, a iubi, însă iubirea are două chipuri.
În chipul cel mai răspândit în lumea noastră rătăcită, poţi să te iubeşti în tine însuţi, necondiţionat şi cufundat în egoism şi patimi, îngăduindu-ţi toate plăcerile şi răutăţile lumii. Atunci alegi pe Baraba tâlharul, atunci alegi bezna, deşi tu crezi că eşti în lumină şi că trăieşti în dreptate, atunci eşti un tâlhar şi-ţi jefuieşti propriul suflet. Căci ce este păcatul, decât o iubire pervertită? (articol integral AICI)


miercuri, 16 aprilie 2014

Gânduri şi lacrimi în Săptămâna Patimilor - Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!



”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. (Sfânta Evanghelie după Matei XXIII, 13)

Privim la gâlceava, la haosul, la nebunia care bântuie cetatea românească şi cu greu aflăm în această întunecime sufletească măcar o frântură de lumină şi trăire creştină. Duh de ură, duh de dezbinare şi demoni ai necredinţei ispitesc şi amăgesc sufletul neamului nostru. Se spurcă Săptămâna Patimilor de către mai-marii cetăţii româneşti, cu certurile lor de mahala, cu jaful făptuit în taină, cu aroganţa şi lipsa lor de simţire faţă de pacea duhovnicească şi năzuinţele poporului. Impostori, infractori, desfrânaţi, beţivi, hoţi şi delatori se bulucesc unii peste alţii în agora cetăţii, se murdăresc şi ne murdăresc cu mizeriile păcatelor lor, cocoţaţi prin minciună şi furt pe înălţimile dregătoriilor lumeşti.
Poporul este ispitit să se smintească în această nebunie demonică, cu promisiuni deşarte că adevărul ar fi aici, acolo ori aiurea, în locuri unde pe nedrept şi cu nemilostenie s-au aşezat stăpâni dregătorii cetăţii româneşti. Cu credinţa slabă şi sufletul chinuit de patimi omeneşti, românul din popor se aruncă în haosul minciunii, slujind pe dregătorul devenit idol în mintea lui cea proastă, iar când această luptă îi pare de neînţeles, el fuge din calea haosului, dar nu spre rugăciune şi smerenie, ci urmându-şi poftele păcătoase şi lenevind în braţele desfrânării spre care îl cheamă dulcele ”carpe diem”, otrava ce-i este dată ca hrană prin miile mizerii ale vieţii fără de Dumnezeu.
Unde sunt păzitorii Legii, unde sunt mărturisitorii Adevărului, unde este pacea noastră, smerenia noastră, rugăciunea noastră? Unde este glasul care să cheme la împăcarea cu Hristos, cu semenii şi cu noi înşine, pentru a pătimi în Hristos, a muri în Hristos şi a Învia în Hristos? Acest glas nu mai este auzit, Cuvântul nu mai este văzut, căci dregătorii sunt surzi, poporul este orb, mărturisitorii au amuţit, iar urâciunea pustiirii îşi cere plata de la sufletele noastre pline de păcate... (articol integral AICI)

miercuri, 9 aprilie 2014

Repetata răstignire a Sfinţilor Închisorilor Comuniste – Martirul Mărturisitor Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”




Citeam, acum câteva zile, pe blogul fratelui meu în Hristos, jurnalistul şi scriitorul Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.ro), că ar exista o somaţie către Primăria Sectorului 2 Bucureşti să se îndepărteze din spaţiul public (Piaţa Sf. Ştefan) bustul lui Mircea Vulcănescu, pe motiv că acesta ar fi fost criminal de război!

O ştire (un zvon, o manipulare?) pe de o parte, bizară pentru nişte vremuri în care singura soluţie de renaştere a Naţiunii Române este asumarea valorilor europene numai şi numai prin armonizarea lor cu valorile spirituale tradiţionale româneşti. Or acestea au fost sintetizate, definite şi promovate în forma lor deplină de marea intelectualitate culturală, universitară şi bisericească românească a perioadei interbelice din secolul trecut. Pe de altă parte, ştirea se înscrie în „normalitatea” României noastre aflată sub controlul total al foştilor securişti, activişti PCR şi lucrători în comerţul exterior al RSR.

Cum să le vorbeşti unor draci despre Sfinţi, fără ca dracii să nu înceapă să urle, să ţipe ori să protesteze „politically correct”? Interesul extrem de scăzut al multora dintre instituţiile publice de cultură şi istorie subvenţionate de Statul Român de a dezvolta proiecte culturale şi de cercetare istorică prin care să se aducă lumina adevărului asupra unor remuri tulburi şi deopotrivă prolifice din istoria spiritualităţii româneşti, anume perioada interbelică a secolului XX, permite apariţia de poziţionări exagerate şi chiar aberante care declanşează o nedreaptă rejudecare şi condamnare publică a unora dintre membri intelectualităţii româneşti interbelice asasinaţi în închisorile şi lagărele de exterminare ale Gulagului românesc. 

Se rejudecă şi se condamnă public marile personalităţi culturale şi spirituale ale României interbelice a secolului XX, prin interpretări grav afectate de aberaţia numită „politically correct”, într-o Românie condusă de foştii membri ai eşaloanelor 2 şi 3 ale Securităţii şi Partidului Comunist Român, adică tocmai de acei indivizi care ar merita cu prisosinţă să fie judecaţi penal şi închişi în temniţă pentru distrugerea, jaful şi pervertirea la care au supus, vreme de peste 50 de ani, Naţiunea Română şi Statul Român. (articol integral AICI)

joi, 3 aprilie 2014

Dregătorii Statului Român şi credinţa în Hristos – povăţuiri pentru spovedanie


În Postul Mare al Sfintelor Paşti, creştinul ortodox merge la Sfânta Spovedanie cu şi mai multă osârdie, smerenie şi căinţă pentru păcatele sale. 
Dregătorii români creştini ortodocşi – consilieri locali, primari, preşedinţi de consiliu judeţean, deputaţi, senatori, miniştri, primul-ministru, preşedintele republicii, funcţionarii publici, judecătorii şi procurorii etc. – sunt chemaţi să meargă spre scaunul de spovedanie, la duhovnic, spre îndreptarea lor duhovnicească, întru mântuirea sufletului lor şi spre binele Naţiunii Române. 
Pregătirea pentru spovedanie presupune o cercetare asupra conştiinţei noastre, pentru a avea deplina cunoaştere a stării de păcătoşenie în care ne-am rătăcit. 
Spre folosul sufletesc al dregătorilor noştri, le oferim o listă de întrebări hotărâte în Molitfelnic, la Sfânta Spovedanie, pe care preotul este îndatorat să le adreseze dregătorului venit să se mărturisească. Am citat aceste întrebări din „Molitfelnic - Transliterare, diortosire, alcătuire după ediţiile de la 1834 şi 1896 de Monahul Teodosie Neghiniţă, Ediţia a II-a, Tipografia „Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti 1896, pe care îl puteţi lectura la adresa de Internet de AICI. Evident că la aceste întrebări vor fi adăugate de duhovnic cele legate de păcatele din viaţa personală. 
Duhovnicul trebuie să adreseze dregătorului cel puţin următoarele întrebări, adaptate, acolo unde este necesar, la timpurile noastre: 
Către un magistrat: „Spune-mi judeci drept fără părtinire? Nu cumva iei mită la judecată?Judeci curând sau laşi pre cel sărac de pieire din cauza lenevirii sau din ura ta?” N-a rămas săracul întristat şi nedreptăţit pentru lenea şi trândăvirea ta, că nu te-ai silit să-i termeni judecata?” 
Actualizând vechea scriere, un magistrat poate fi cercetat la Spovedanie, astfel: Ai instrumentat, ca procuror, un dosar penal la comanda unui politician, împotriva unuia dintre adversarii acestuia, încălcând legea şi deontologia profesională? Ai dat o hotărâre nedreaptă şi ilegală, în judecata ta, în schimbul încasării unor... (articol integral AICI)

marți, 1 aprilie 2014

Papa Francisc - un Papă infailibil şi un om păcătos


Papa Francisc s-a spovedit la un preot catolic anonim, în Bazilica San Pietro din Roma, după celebrarea penitenţială în deschiderea Festivalului Iertării. Gestul Papei Francisc a provocat uimire şi felurite reacţii. Unii au admirat gestul Papei, considerându-l o dovadă de smerenie şi un mesaj adresat atât credincioşilor de rând, cât mai ales membrilor ierarhiei bisericeşti catolice prin care Papa subliniază cât de importantă este Taina Spovedaniei în viaţa creştinilor. Alţii l-au criticat pe Papă, acuzându-l că gestul de a merge să se spovedească la un preot catolic anonim, sub privirile a sute de credincioşi, dar şi a reprezentanţilor presei, ar face parte dintr-o strategie de public relations menită să aducă un plus de imagine pozitivă Bisericii Romano-Catolice.

Interesant este faptul că în spaţiul ortodox românesc, gestul Papei Francisc a provocat întrebări legate de un posibil conflict între starea de om păcătos a unui Papă care merge să se spovedească şi starea de infailibilitate pe care o deţine Papa atunci când emite din Scaunul Sfântului Petru învăţături privind credinţa şi morala.

Nu doresc să comentez prea mult gestul Papei Francisc. Strategie de imagine sau gest de sinceră smerenie, faptul că Papa Francisc a mers să se spovedească la un preot catolic de rând - chiar şi sub privirile a sute de credincioşi şi fotografiat, filmat de jurnalişti -reprezintă un act firesc de pocăinţă la care orice credincios catolic este chemat în perioada Postului Mare, tot aşa cum şi noi, creştinii ortodocşi, indiferent că suntem mireni, preoţi, monahi, monahii, episcopi, mitropoliţi sau patriarh, suntem chemaţi în aceeaşi vreme a Postului Mare, să mergem la duhovnic şi să ne mărturisim păcatele.

În context, importantă îmi pare a fi cunoaşterea mai detaliată a dogmei infailibilităţii Papei pentru a înţelege, măcar din perspectiva unor necesare bune relaţii cu Biserica Romano-Catolică, modul cum funcţionează ierarhia acestei biserici.

Dogma infailibilităţii Papei a fost formulată la Conciliul Vatican I, convocat de către Papa Pius al IX-lea prin Scrisoarea Apostolică Aeterni Patris din 29 iunie 1868Prima şedinţă a avut loc în Bazilica Sfântul Petruîn ziua de 8 decembrie 1869. A fost cel de al douăzecelea Conciliu Ecumenic al Bisericii Catolice. Lucrările Conciliului, la care au participat aproximativ 800 de reprezentaţi ai diecezelor catolice din întreaga lume, au avut loc pe parcursul a 93 de şedinţe, între 8 decembrie 1869 şi 1 septembrie 1870.

Să nu uităm contextul istoric în care a fost convocat Conciliul Vatican I, adică o Italie cuprinsă de revoluţia condusă de Garibaldi, marele erou unificator al statului italian, dar şi unul dintre duşmanii declaraţi ai Papalităţii şi Bisericii Romano-Catolice. La 20 septembrie 1870, Roma este... (articol integral AICI)