sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Al treilea copil al nostru s-a născut în această noapte!

Ieri seară, vineri, 29 Noiembrie 2013 dHr., în jurul orei 23.35, prin mila lui Dumnezeu, s-a născut al treilea copil al nostru, al cărui nume de botez în Hristos va fi Mihai Nectarie.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a pogorât mila Sa peste familia mea și că nu m-a judecat după dreptatea Sa!

Îi mulțumesc soției mele, scumpa mea Diana, pentru credința și curajul ei, pentru iertarea și bunătatea cu care sufletul ei îmi luminează viața!

Îi mulțumesc doctorului Andrei Tica, prietenului nostru, salvatorul vieții și nașul celui de-al doilea copil al nostru, prin a cărui pricepere profesională pruncul nostru s-a născut în această noapte! 

Îi mulțumesc părintelui Mitropolit IPS Acad. Dr. Irineu pentru rugăciunile și purtarea de grijă cu care ne-a binecuvântat, le mulțumesc părintelui nostru duhovnic Gabriel Sorescu și fraților mei întru slujire, preoți ai lui Hristos, pentru rugăciunile lor, mulțumesc familiei mele, mai ales mamei mele, soacrei mele și lui Neli, moșica noastră, prietenilor noștri pentru jertfă și rugăciuni!

Îți mulțumim, pruncule dulce, că ne-ai ales să-ți fim părinți! Dumnezeu să-ți dăruiască credință, sănătate și împreună cu surioara ta, Casiana Gabriela și frățiorul tău, Andrei Vladimir, să slujiți lui Dumnezeu, urmând porunca lui Hristos: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Sfânta Evanghelie după Luca X, 27)

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

miercuri, 27 noiembrie 2013

Bugetul Craiovei, grav afectat de corecțiile financiare impuse pentru nerespectarea legislației europene



Orașul nostru a fost păgubit datorită corecțiilor financiare impuse asupra a două proiecte edilitare finanțate din fonduri europene. ”Vedeta” fostei conduceri a Primăriei Craiova – Proiectul ”Construirea unui pasaj suprateran in vederea descongestionarii traficului rutier din Zona Metropolitana Craiova – Realizare pasaj denivelat, suprateran, peste intersectia de la km 0 al mun. Craiova, in vederea preluarii traficului auto pe E70, respectiv Cl. Bucuresti – Bvd. Nicolae Titulescu” - a fost sancționat, în urma controalelor realizate de autorităţile centrale, cu importante corecţii financiare. În Raportul Primăriei Craiova, referitor la rectificarea bugetului local, se arată că:

”Pe parcursul imlementării proiectului au fost aplicate de către Autoritatea Contractantă o serie de corecţii financiare, astfel: 

- 25% din valoarea contractului de lucrări nr. 45347/09.03.2011 încheiat cu Societatea de Constructii in Transporturi SA, lider al Asocierii Societatea de Constructii in Transporturi SA – SC ERPIA SA, reprezentând corecții financiare aplicate ca urmare a nerespectarii legislației privind achizitiile publice, conform Notelor de constatare a neregulilor si de stabilire a corectiilor financiare nr. CA-38121/18.05.2012 (corecţie 10%) si respectiv nr.CA-16957/01.03.2013 (corecţie 10%+15%), emise de Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice, Directia Generala Constatare si Stabilire Nereguli Fonduri Europene. Suma totală reţinută a fost de 11.780.613,46 lei. (articol integral AICI)

marți, 26 noiembrie 2013

Cum rămâne cu respectarea Drepturilor Omului în Republica Populară Chineză?


Au sau nu miros banii chinezilor?

România aplică politica Uniunii Europene de atragere şi favorizare a investiţiilor pe care China doreşte să le facă în Europa. Ne bucurăm la banii chinezilor, vorba aia, ”banii nu au miros”.

Totuşi, banii veniţi din Republica Populară Chineză au un miros urât. Mirosul unui sistem politic nedemocratic, opresiv, controlat de o elită politico-financiară ale cărei instrumente principale prin care îşi păstrează status quo-ul sunt Partidul Comunist Chinez, Armata de Eliberare a Poporului şi experimentul economic al ”zonelor economice speciale”, unde capitalismul este lăsat să se dezvolte, sub monitorizarea atentă şi în beneficiul acestei elite, ţelul economic final al nomenclaturiştilor comunişti chinezi fiind construirea ”economiei socialiste de piaţă”, până în 2020. Adică, o aberaţie ideologică, indiferent că o cântărim din perspectiva marxismului clasic sau a neo-liberalismului.

Dezvoltarea economiei Chinei fascinează (ca statistică, marea majoritate a chinezilor nu beneficiază de boom-ul economic!), iar ofensiva comercială şi de investiţii lansată de la Beijing are proporţii pe care omenirea nu le-a mai cunoscut. În acest context, când banii comuniştilor chinezi încep să curgă, inundând ”seceta” crizei capitalismului occidental, liderii politici europeni ”uită” de nedreptăţile, crimele şi abuzurile pe care le comite guvernul comunist al R.P. Chineză. Banii, cum spuneam, nu au miros... pentru unii.

 
Drepturile Omului sunt permanent încălcate în China comunistă

Situaţia democraţiei şi respectării Drepturilor Omului în China este deplorabilă şi nu poate fi scuzată prin creşterea economică a Chinei ultimului deceniu, stare de prosperitate de care se bucură doar o elită minoritară, alături de slujitorii ei, în vreme ce majoritatea chinezilor se află în semi-sărăcie şi cu viaţa sever controlată de Partidul Comunist. 

Conform Raportului ”Amnesty International - USA” pentru anul 2013, în China au loc numeroase şi grave abuzuri împotriva cetăţenilor chinezi. Cităm un fragment: ”Poliţia a lipsit de libertate, în mod arbitrar, sute de mii de oameni prin plasarea lor în detenţie administrativă, inclusiv taberele RTL (Re-education through labor - ”reeducare prin muncă” n.n.), fără a recurge la procese juridice în instanţe independente. Autorităţile au administrat sute de locaţii de detenţie, inclusiv "închisori negre", unde tortura, uneori urmată de moartea victimei, a fost una dintre metodele de "corecţie" sau de intimidare a deţinuţilor. (...) Autorităţile au alocat un buget de peste 701 miliarde de yuani (aproximativ 112 miliarde de USD) pentru a menţine securitatea publică, o creştere de peste 30 de miliarde USD, faţă de anul 2011. Guvernele provinciilor au cerut autorităţilor de nivel inferior "consolideze comunitatea de muncitori" în perioada premergătoare procesului de tranziţie la nivelul central de conducere a Partidului Comunist Chinez. Această ”consolidare” a inclus colectarea de informaţii de la monitorii comunitari (turnătorii locali n.n.), avertizarea frecventă a disidenţilor şi a familiilor lor şi încarcerarea persoanelor care au adus critici la adresa guvernului ori plasarea lor sub arest la domiciliu. Condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat să fie impuse după procese inechitabile. În China au fost condamnate şi executate mai multe persoane decât în restul lumii la un loc.”(articol integral AICI)

duminică, 24 noiembrie 2013

7 ANI FĂRĂ PĂRINTELE CALCIU

O VIAŢĂ DE MUCENICIE:
PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU

Singura şansă de supravieţuire a creştinismului
răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea a lui Calciu‑Dumitreasa...”
N. Steinhardt

Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe 23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai ales volumul Viaţa Părinte­lui Gheorghe Calciu, după măr­turiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma mai în glumă, mai în serios că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale cu totul nevinovate din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi slăbiciune (Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al experimentului Piteşti, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a ţapilor ispăşitori). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa reeducare, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. 

Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd mai ales la presiunile Occidentului au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este tolerat de Securitate să urmeze Filologia şi apoi cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale Cuvinte către tineri, un şir de predici în care chema tineretul ţării şi mai cu seamă pe viitorii preoţi la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio Europa Liberă, au circulat pe sub mînă, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană (Johannes Zultner).

După ameninţări, urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii calcişti), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984. 
Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acor­dase deja “cetă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Uni­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat vo­lumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa Exilului (mai ales în Cu­vântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creş­ti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei “mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către ti­neri: Hristos a înviat în inima ta!”). 

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către ti­neri (Ed. An­a­sta­sia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Na­poca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte măr­turii (Ed. Ne­mira, Bucureşti, 2001) şi Homo ame­rica­nus. O radiografie orto­doxă (Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Drumuri spre Adevăr, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un a­vizat cuvînt înainte.  

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspec­ţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în di­recţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a români­lor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei ma­iestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese stră­mu­tat, de hatî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe vremuri e­levi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cru­ci­aţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune “cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spo­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la bise­ri­ca Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele “Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P. F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Na­­tha­niel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovni­ceşti ale ră­posatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi “mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngro­pă­ciune pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­dincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut poli­tic). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne înaintea lui Dumne­zeu, pentru neamul care rămî­ne să binemerite pe cît a fost iubit.
Răzvan CODRESCU

* * *
Sursa: Blogul jurnalistului și scriitorului creștin Răzvan Codrescu, fratele nostru împreună ostenitor pe calea Rostului în Hristos (link 1 / link 2)

miercuri, 20 noiembrie 2013

Biserica şi capitalismul contemporan



Capitalismul este un sistem nedrept şi tinde să devină unul criminal - această realitate nu poate fi contestată! 

Nu este vorba de un slogan marxist. Nici de vreun crez anarhist. Este o constatare. O simplă constatare, la îndemâna tuturor celor care îşi asumă sinceritatea şi obiectivitatea, că sistemul economic şi structura politică întemeiate pe filosofia neoliberalismului - acest ”miez ideologic” al capitalismului post-modern - au eşuat în încercarea de a asigura prosperitate materială şi mai ales, progres spiritual fiinţei umane. 

Sistemul economic capitalist - teoretic întemeiat pe principiile liberei concurenţe, dar care în practică este acum controlat de mega-entităţi transnaţionale care îşi împart pieţele şi resursele la nivel planetar - a trecut de la etapa istorică a prosperităţii cvasi-generalizate, la etapa crizei finale. O criză care împarte locuitorii planetei în câţiva bogaţi şi foarte mulţi săraci, o criză care solicită umanităţii fie să accepte perpetuarea şi agravarea nedreptăţilor generate de acest sistem, sfârşitul sistemului devenind un fel de sfârşit apocaliptic al civilizaţiei noastre, fie să-l reformeze, mergând până la transformarea totală a capitalismului în altceva. Aici apare problema: ce altceva? O problemă deopotrivă complexă şi complicată. Soluţiile oferite de marxismul clasic, oricât de seducătoare ar părea, sunt deocamdată excluse. Amintirea crimelor comise în numele marxismului, în teritoriile fostului ”lagăr socialist”, falimentul sângeros al statelor aşa-zis socialiste şi zecile de milioane de victime nevinovate a căror viaţă a fost chinuită, pervertită ori spulberată de dictaturile comuniste reprezintă suficiente argumente pentru a refuza orice soluţie de economie politică venită din zona fundamentalismului marxist.

Simultan cu falimentul sistemului economic capitalist are loc degradarea, prăbuşirea sistemului politic democratic întemeiat pe capitalism. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au ajuns să fie golite de conţinut, tot mai lipsite în practică de posibilitatea de a fi exercitate. De exemplu, unul din drepturile fundamentale şi esenţiale pentru existenţa fiecărei persoane, dreptul la muncă, nu este însoţit şi de posibilitatea reală a exercitării lui, dovadă şomajul care bântuie statele capitaliste avansate ori în curs integrare în sistem - conform statisticilor, în Uniunea Europeană rata şomajului în rândul tinerilor este de 23,5%, iar în unele ţări, precum Grecia şi Spania, a depăşind 50%. Cui mai foloseşte un drept proclamat rituos în zeci de legi şi tratate europene, dacă cetăţeanul european nu poate să-l exercite? Democraţia capitalistă, prea puţin interesată să ofere conţinut drepturilor cetăţeneşti fundamentale, în schimb inventează şi promovează până la exacerbare drepturi care nu fac altceva decât să agraveze ruina persoanei umane - drepturile minorităţilor sexuale, dreptul la avort, dreptul la consumul de droguri uşoare, dreptul la practicarea oficială a prostituţiei etc.

În acest început de haos, Biserica este chemată să-L mărturisească pe Hristos. Cum să fie această mărturisire? Care sunt forţele care o condiţionează, limitându-i ori dimpotrivă, multiplicându-i efectele? (articol integral AICI)

joi, 14 noiembrie 2013

Craiova Regală – Alteța Sa Regală Principele Radu al României promovează lectura în școlile craiovene



Curtea Veche Publishing continuă promovarea lecturii în rândul copiilor. Proiectul “Cărțile copilăriei”, ce cuprinde în anul școlar 2013/2014 o serie de întâlniri ale ASR Principelui Radu al României cu elevi și părinți în școli din toată țara, sosește și în Craiova. La evenimentul ce va avea loc vineri, 15 noiembrie 2013, începând cu ora 13.00, la Teatrul pentru copii și tineret “Colibri” (Calea București, nr. 56, Craiova), sunt invitați elevi, părinți, profesori din toate școlile din oraș. Intrarea este liberă.

În cadrul acestor evenimente, ASR Principele Radu al României va vorbi despre importanța cititului și va prezenta programul de lectură alternativ propus de Curtea Veche Publishing prin colecția “Cărțile copilăriei”, o serie de repovestiri pe înțelesul copiilor ale marilor opere literare.
România este, în acest moment, la coada clasamentului în Uniunea Europeană privind numărul de cărţi citite pe cap de locuitor. Peste jumătate din cetăţeni (53.3%) au dificultăţi de înţelegere a ceea ce citesc, situându-se pe ultimul loc din Europa la acest capitol (cf. Comisiei Europene). Deși peste 50% dintre absolvenţii de studii liceale nu promovează examenul de bacalaureat, România este printre puţinele ţări din Uniunea Europeană care  nu oferă elevilor programe de lectură adaptate nivelului lor de înţelegere. Piața de carte din România este una dintre cele mai mici din Europa, suma medie anuală cheltuită de un român pe cărți fiind de 5 euro.

“Numărul cititorilor de carte a scăzut îngrijorător în România ultimelor două decenii. Tot mai puține volume ajung în mâinile copiilor și adolescenților, tot mai puține titluri se așază în biblioteca de familie a contemporanilor noștri. (…) Familia Regală a României de astăzi crede că ignorarea cuvântului tipărit între copertele cărții este o vulnerabilitate a națiunii și a patriei. Părinți, aduceți cartea aproape de copiii voștri! Așa cum au nevoie de iubire, de soare și de familie, cei mai mici români au nevoie de cărți, pentru a se întregi, ca oameni.” (ASR Principele Radu al României) - articol integral AICI -

miercuri, 13 noiembrie 2013

Biserica lui Hristos nu îngăduie milostenia şi ctitorirea de biserici din bani furaţi


România post-decembristă a cunoscut un necesar şi puternic fenomen de recuperare a prezenţei Bisericii în spaţiul public. După aproximativ o jumătate de secol, învăţarea moralei creştine se întoarce în şcoala românească, preotul de spital, de penitenciar şi de armată redevine un factor de normalitate, iar mecanismele bisericeşti ale filantropiei creştine se adaptează rapid noului context al democraţiei şi libertăţii, pentru a slujit pe cei săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni. 

Ofensiva Bisericii creştine presupune însă existenţa unor bogate resurse umane, materiale şi financiare. Relativa şi discutabila ”simfonie bizantină” românească dintre Stat şi Biserică asigură o parte din resursele financiare necesare salarizării clerului - în cuantum de aproximativ 40%, restul sumei fiind în sarcina Bisericii. Filantropia bisericească a devenit un adevărat sistem regional şi naţional, cu centre de filantropie moderne, înfiinţate de eparhii şi subvenţionate generos, inclusiv din fondurile europene. Construirea de noi biserici în parohiile lipsite de lăcaşuri de cult a fost posibilă atât prin alocarea de bani de la bugetele comunităţilor locale şi de la bugetul statului, cât şi prin sume atrase de la binefăcători. 

Resursele financiare şi materiale utilizate de Biserică pentru activitatea pastoral-misionară şi de filantropie au provocat, cum era de aşteptat, o dezbatere intensă şi în multe cazuri, tensionată, referitoare la oportunitatea finanţării cultelor religioase de către Stat. Totuşi, acum nu doresc să medităm la acest aspect. Îl consider un subiect ”de etapă” şi cred că se va impune opinia celui care va dovedi nu atât eficienţa viziunii sale, ci mai ales, moralitatea ei, nu în ultimul rând fiind important şi contextul european al dezbaterii, anume calitatea României de stat membru al U.E. 

În chestiunea finanţelor Bisericii, există însă o dimensiune mult mai importantă care trebuie discutată, anume provenienţa banilor pe care Biserica îi primeşte de la marii binefăcători, ctitori şi filantropi. Poate Biserica să accepte bani a căror provenienţă este discutabilă ori mai grav, dovedită a fi imorală?
 
Poate îngădui un ierarh, un preot paroh sau un preot de caritate să se construiască o biserică, să se facă o pictură bisericească, să se finanţeze un centru filantropic ori să se dăruiască pachete de alimente, medicamente şi haine din banii unui binefăcător care are notorietatea de politician corupt, de afacerist care a fraudat bugetul statului ori fondurile europene? Toate acestea în situaţia în care binefăcătorul afectat de păcatul încălcării poruncii ”Să nu furi!” nu renunţă la acest păcat şi nu urmează exemplul vameşului Zaheu - ”Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca XIX, 8).  (Articol integral AICI)