În ziua de 22 aprilie 1990 începe la Bucureşti prima mare acţiune anti-comunistă a perioadei postdecembriste. În Piaţa Universităţii, un grup de tineri, în majoritate studenţi, proclamă „Zona liberă de neocomunism“. Contextul social-politic al României anului 1 de pseudodemocraţie postcomunistă era unul deosebit de tensionat. Ion Iliescu declanşase un fel de prigoană împotriva opozanţilor săi politici şi, mai ales, a partidelor istorice nou-reînfiinţate. Se operau arestări ilegale, erau expulzaţi cetăţenii români sosiţi din diaspora care participau la demonstraţiile anti-FSN, Regele Mihai, care solicitase aprobarea pentru a se reîntoarce în ţară, fusese oprit la graniţă, posturile naţionale de radio şi televiziune erau folosite exclusiv în interesul puterii neocomuniste ai cărei exponenţi erau Ion Iliescu şi guvernul provizoriu condus de Petre Roman.
„Zona liberă de neocomunism“ a rezistat manipulărilor serviciilor secrete, represiunii poliţieneşti şi violenţei batalioanelor de asalt „muncitoreşti“ până în ziua de 15 iunie. În dimineaţa zilei de 13 iunie, în jurul orei 4.00, forţele de poliţie şi ale serviciilor secrete au distrus corturile celor aflaţi în piaţă şi au procedat la arestări. Totuşi, cordoanele trupelor antitero au fost rupte şi risipite de manifestanţii anticomunişti. În jurul orei 9.00, la instigarea unor reprezentanţi ai puterii politice, grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piaţa Universităţii scandând: „IMGB face ordine!“ şi „Moarte intelectualilor!“, „Noi muncim, nu gândim!“. Intervenţia grupurilor de muncitori nu a reuşit să dizolve „Zona liberă de neo-comunism“.
În noaptea de 13-14 iunie, Ion Iliescu a apelat la ultima soluţie posibilă. La solicitarea acestuia şi cu sprijinul logistic oferit de guvernul Petre Roman, minerii din Valea Jiului, conduşi de Miron Cozma, au fost aduşi cu trenurile în Bucureşti. Din Gara de Nord, ortacii au fost preluaţi de ofiţeri ai serviciilor secrete şi direcţionaţi spre Piaţa Universităţii. „Zona liberă de neocomunism“ este desfiinţată, Piaţa Universităţii fiind „eliberată“ de mineri sub pretextul „refacerii rondurilor de flori“. Pe străzile din centrul Capitalei a avut loc un scurt, dar sângeros război civil soldat cu morţi şi răniţi. Minerii au bătut şi risipit protestatarii anticomunişti, au devastat Facultatea de Geologie, sediul Ligii Studenţilor, Facultatea de Litere, Facultatea de Matematică şi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“. Studenţi, profesori universitari, dar şi oameni aflaţi întâmplător în zonă, care „aveau faţă de intelectuali“, au fost bătuţi până la sânge, cu bâtele, de către mineri. Totodată, ortacii au devastat şi jefuit sediile partidelor istorice, PNŢCD şi PNL.
În Pavilionul Expoziţional din Piaţa Presei Libere, Ion Iliescu mulţumeşte mine-rilor printr-un discurs „istoric“: „Vă mulţumesc încă o dată pentru ceea ce aţi demonstrat în aceste zile! Că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Aici sunt reprezentanţii guvernului, ai Ministerului Transporturilor. În mod organizat, eşalonat, să asigurăm această deplasare ordonată a tuturor spre locurile dumneavoastră. Vă rog să transmiteţi salutările noastre călduroase colegilor dumneavoastră, familiilor dumneavoastră multă sănătate! Să ne vedem cu bine!“. La scurt timp după acest discurs, Ion Iliescu declara cinic: „Minerii au venit să măture Piaţa Universităţii şi să planteze flori pe scuarul de la Teatrul Naţional, devastat de golani!“.
Românii au pierdut bătălia cu eşaloanele doi şi trei ale nomenclaturii Partidului Comunist Român şi ale Securităţii. Punctul 8 de la Timişoara – „Legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate“ – nu a fost aplicat. Implicarea activiştilor PCR şi ofiţerilor de Securitate în politică şi în afaceri a generat un pustiitor şir de dezastre economice şi politice, punctul culminant al acestei degenerări fiind criza economică, politică şi mai ales morală în care ne aflăm astăzi. Dacă lupta cu neocomunismul, de fapt, cu capitalismul fondat de „burghezia proletară“ nomenclaturistă şi securistă, ar fi fost victorioasă, nu am fi auzit de indivizi precum Ion Iliescu, Petre Roman, Theodor Stolojan, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Nicolae Văcăroiu, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Elena Udrea, Traian Băsescu, Dan Voiculescu, George Copos, Dinu Patriciu, şi nici de cele aproximativ 100.000 de persoane care formează elita politică, financiară şi spirituală neocomunistă, îmbrăcată în haine aşa-zis capitaliste, de la nivelul judeţelor ţării.
Minerii din Valea Jiului şi muncitorii batalioanelor de asalt care i-au bătut şi ucis pe studenţii şi intelectualii anticomunişti ai Pieţei Universităţii sunt astăzi fie şomeri, fie în pericol de a deveni şomeri. Vinovăţia lor însă nu s-a şters. Credinţa oarbă şi imbecilă pe care românii au avut-o în promisiunile mincinoase legate de „raiul pe pământ al socialismului cu faţă umană“ făcute de neocomuniştii şi securiştii lui Ion Iliescu s-a multiplicat la fiecare scrutin electoral. Acum plătim cu toţii această mizerabilă complicitate cu burghezia comunisto-securistă! Am ales până am cules! Ne merităm, deci, soarta! Dixit!
